Două nopți albe împart un thriller cu miez dur și atmosferă scandinavă

0
144

„Nu moartea în sine e ceea ce ne sperie când murim, ci riscul de a fi uitați.”

Îmi plac romanele polițiste. Recunosc. Am citit câteva zeci până acum. Îmi place să descopăr un detectiv carismatic, să nu știu ce urmează pe cealaltă pagină, să citesc pe nerăsuflate. 

Îmi place să-mi abat atenția.

3 zile. Atât mi-a luat să fac cunoștință cu Victimă fără chip de Stefan Ahnhem (căruia i-am luat aici un interviu), care este la momentul actual cel mai bine vândut thriller scandinav și câștigător al Premiului pentru cel mai bun roman polițist al anului în Suedia. Romanul face parte din seria Fabian Risk ce îl are drept protagonist pe detectivul cu același nume și continuă cu volumele Al nouălea mormânt (The ninth grave) – (îl citesc chiar în acest moment), Minus optsprezece grade (Eighteen Below Zero), Motiv X, seria fiind prelungită recent la 6 cărți în total.

Supratemele din romanele polițiste

Există așa ceva? Dacă vorbim despre romane bune, bine scrise, da. Negreșit. 

Victimă fără chip este primul roman al seriei Fabian Risk și cel care pune pe masă un întreg calup de teme: un ucigaș cu un mesaj ferm, o căutare de identitate, o familie care se luptă să își regăsească liniștea, un detectiv tulburat de trecut, o comunitate nu foarte ieșită din comun, dar cu problemele aferente și un cadru oarecum pitoresc, foarte aproape de coastă – Helsingborg.

În cartea asta nimic nu e ceea ce pare a fi. Ucigașul nu e ucigaș, victimele au chip. Până într-un punct, nu am înțeles titlul și conexiunea lui cu povestea pe care o citeam. Apoi, Ahnhem reușește, treptat și aproape pe nesimțite, să ridice vălul de mister și să îl invite pe cititor să tragă singuri concluzii.

Dar Victimă fără chip nu e doar un roman polițist despre un ucigaș și victimele sale. E o colecție de suprateme inserate subtil printre rânduri, pe care, dacă ai răbdarea să te apleci asupra lor, le poți descoperi în tonuri foarte puternice. Bullyingul este una dintre ele. Familia este o alta. Asumarea deciziilor, o alta. 

3 în 1: Thriller, Roman polițist și Nordic Noir

Ahnhem scrie foarte bine. Te face să stai încordat, să te încrunți și, din când în când, să zâmbești la câte o stupizenie de situație. Dar reușește – iar asta mi se pare că fac puțini autori – să te introducă deplin în atmosfera cărții (poate are de-a face și cu experiența lui de scenarist, dar fiecare episod din carte poate fi foarte ușor de imaginat).

E prematur să spun dacă mixul de personaje, intuiție și acțiune se regăsesc în toate titlurile lui Ahnhem, dar mi-e evident că romanul de față nu e un simplu roman polițist. Și nici „încă un Nordic Noir”. Și n-ai putea să-l descrii nici ca pe un „thriller”, fără să dai mai multe detalii. Dar, da, cred că romanul nordic polițist dă dovadă de foarte multă forță, vitalitate și originalitate.

De exemplu, modul în care autorul explorează relațiile dintre oameni – relațiile de familie, dintr-un cuplu, dintre părinți și copii, relațiile dintre colegii de la muncă și relațiile dintre copii, la școală – au o componentă mai degrabă psihologică. Ori aici, e vorba de un talent de narator asemănător explorărilor speologice.

„Dar ce e, de fapt, mai rău? Să se ia lumea de tine sau să fii ignorat cu totul și tratat ca și cum n-ai exista?”

Bullying – subiectul tabu despre care nu vorbește nimeni

Dintre multele laude pe care le-am găsit la adresa acestui roman, unul singur a reușit să mă facă să încep să citesc. E un comentariu care aparține cotidianului suedez Norrbottens-Kuriren și sună cam așa: „A through and through brilliant and stringent crime novel that you plow through in large portions with a worryingly high heart rate.”

Într-adevăr, o cantitate de violență, de nebunie și de grotesc cum am găsit în Victimă fără chip, nu am mai întâlnit în lecturile mele detectivistice. Agatha Christie, Rodica Ojog Brașoveanu, Ann Cleeves, Robert Galbraith – toți par aproape naivi prin comparație cu Ahnhem. Ok, Galbraith, poate ajunge în aceeași sferă de nebunie.

Ei bine, din perspectiva supratemelor din cărțile sale, mulți critici de carte îl compară pe Ahnhem cu Jø Nesbo, Henning Mankell sau Stieg Larsson (mie îmi este imposibil să o fac, pentru că nu i-am citit încă pe nici unul dintre cei trei). Dar ce știu e că Victimă fără chip pune pe masă câteva subiecte despre care se vorbește prea puțin: comportamentul violent al adolescenților, despresia, încrederea în sine, răzbunarea ca act justițiar. Există inserate printre paginile cărții câteva pagini care incită: știi ale cui aparțin. (Oare?) Dar ce reușesc paginile acestea este să construiască o ușă între rațiune și simțire. Reușesc să pună reflectorul cu o lumină aproape de empatie pe gândurile unui copil care a fost agresat la școală.

Sunt câteva pasaje care mi-au zvârcolit gândurile și s-au impus a fi dificile de digerat; un copil abuzat de colegii săi care nu-și dorește decât să se răzbune. Unde se oprește gândul și unde încep faptele? Vă las pe voi să descoperiți, în tonul sumbru, tensionat și întunecat specific thrillerelor nordice.

Cine-i Stefan Ahnhem?

Născut în Helsingborg, Suedia, dar în prezent locuieşte în Stockholm. Cărțile pe care le scrie poartă amprenta lui de scenarist (a lucrat, printre altele, la adaptarea pentru televiziune a seriei „Kurt Wallander“ a lui Henning Mankell). Cu romanul Victimă fără chip (Offer utan ansikte, 2014) a câştigat Premiul pentru cel mai bun roman poliţist al anului în Suedia. Deloc puțin, aș spune. Ba chiar se vorbește despre el ca fiind următorul Stieg Larsson (dacă e sau nu un compliment, o să-l întreb la începutul lui octombrie, când vine în România).

P.S.: m-am apucat de „Al nouălea mormânt” (cel de-al doilea volum din seria Fabian Risk), așa că revin curând.

Până atunci, lecturi fantastice să aveți!

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here