Dincolo de frumusețea perenă

0
143

Am citit cartea asta acum o lună. Am pus-o pe birou și m-am apucat de alte cărți. M-am întors la ea, am vrut să scriu și m-am oprit. Ce scrii despre o carte care îți răspunde la întrebări pe care nu ți le-ai pus niciodată? Cum vorbești despre o carte-documentar care, bazându-se pe legile sociologiei hoinare, pune reflectorul pe una dintre cele mai sărace zone ale lumii?

Katherine Boo este autoarea monografiei care a ajuns în topul 10 al cele mai bune cărți ale lumii, realizat de de New York Times și câștigătoarea unui Pulizer (bine meritat). Prin cuvintele ei am ajuns și eu, ca orice cititor avid de non-ficțiune, în Annawadi, o așezare improvizată lângă aeroportul din Mumbai, o groapă de gunoi în care oamenii trăiesc alături de șobolani, mănâncă ce apucă și muncesc pentru mai puțin de un dolar pe zi.

Un mediu abrutizat cu adolescenți cărora nu li se permite decât să viseze, într-o Indie din ce în ce mai înstărită, care „încă adăpostea o treime din sărăcia și un sfert din foametea de pe planetă”. Evenimentele din carte sunt cât se poate de reale (deși par incredibile) și sunt culese în cursul a aproape 4 ani, până în martie 2011, când Boo și-a încheiat documentarea. 

O lecție de antropologie 

Mi-a fost destul de greu să separ modul în care e scrisă cartea și modul în care m-a făcut să mă simt. Pasiunea pentru monografii, pentru studii antropologice, pentru biografie și pentru episoadele sociologice a rămas cu mine chiar și după ce am terminat facultatea. Probabil că, dacă aș avea suficient de mult curaj, aș începe să cercetez niște ipoteze de care mă îndoiesc. Dar îmi lipsește, cel puțin deocamdată.

Ceea ce nu se poate spune despre Katherine Boo, care a cunoscut India după ce l-a întâlnit pe soțul ei. S-a dus acolo pentru a dezgropa adevăruri și a scris cartea care e motivul întâlnirii noastre de astăzi, o carte care m-a zvârcolit și mi-a imprimat câteva episoade îngrozitoare, așa cum nici Hannibal Lector n-a făcut-o.

Dincolo de frumusețea perenă e, așa cum îi spune și numele, o călătorie în culise. Una violentă, murdară, abruptă, apăsătoare. Suprarealistă. Dar necesară.

„Pereții erau umflați și cu urme de apă de la inundații. Podeaua neregulată de piatră cu grămezi de reciclabile în fiecare colț și alte reciclabile sub un pat de fier pe care îl achiziționaseră de curând, căci Karam respira mai bine când dormea la 30 de centimetri deasupra gunoiului.”

Și o (altă) cronică a corupției

„Nevinovăția și vinovăția erau de vânzare, la fel ca un kilogram de pungi de poliuretan.”

Îmi închipui că munca lui Katherine Boo nu a fost nici ușoară, nici plăcută, nici la îndemână. Scrie chiar ea în nota de la finalul cărții că „Pentru locuitorii din Annawadi eram un spectacol ridicol garantat, date fiind căderea în lacul cu apă de canal în timp ce filmam și conflictele cu poliția.” Ei bine, cartea asta poate servi drept dovadă că fenomenul corupției ia naștere de la cele mai joase nivele, până la cele mai sus-puse figuri. 

Tabloul pe care îl zugrăvește autoarea are ca fundal improvizația, sărăcia extremă și lipsa totală de empatie. Efectul pe care îl are corupția asupra locuitorilor din suburbia descrisă de Boo este direct și cu impact copleșitor. În ce lume adolescenții ajung să se sinucidă cu otravă de șobolani și oamenii mor sângerând pe marginea drumului? 

„E ușor, de la o distanță sigură, să treci cu vederea faptul că în zonele de la marginea orașelor guvernate de corupție, unde oamenii epuizați se luptă pe un pământ limitat pentru un câștig foarte mic, e cumplit de greu să fii bun. Partea uimitoare e că unii oameni chiar sunt buni și că mulți alții încearcă să fie.” 

Vă invit s-o citiți și dacă ați ajuns și dacă n-ați ajuns în India până acum. Cred, repet, că e una dintre lecturile necesare.

Lecturi cu rost s-avem!

Credit foto: Balaji Malliswamy 

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here