„Different types of love are possible” – Interviu cu Judith State

0
911

A fost Sandra în „Sieranevada” (r. Cristi Puiu), film selectat pentru Palme d’Or în anul 2016. Anul acesta a fost Dana în „Monștri” (r. Marius Olteanu). Este în fiecare moment al vieții ei dansator profesionist și coregraf. Și, de luna aceasta, catalizatorul unui spectacol tridimensional care adună la un loc muzica, dansul și filmul. Judith State este unul dintre oamenii alături de care să bei o cafea, chiar contează.

Fotografii de Maria Bordeanu

E 10:02 când primesc un mesaj pe Whatsapp: „Scuze, ajung acum, parchez și vin.”
Câteva minute mai târziu, Judith ajunge la Origo, unde ne-am propus să ne întâlnim. Îi explic intenția mea de a face fotografii și de a o descoase, vorbim despre numele ei – da, o întreabă toată lumea dacă e numele ei de scenă. Nu e. Dar e singura legătură pe care o mai are cu tatăl ei. 

Maria gândește niște cadre, trage, ne arată fotografiile. E o dimineață frumoasă de octombrie și Judith poartă un pulover gri supradimensionat și o fustă amplă. Pare o studentă și nu i-aș da niciodată cei 37 de ai pe care îi poartă.

Cine-i Judith? Între două semafoare?

Nu știu, mi se pare foarte dificil de răspuns. Nici eu nu știu cine sunt, încă mă caut. Sunt și eu un om care încearcă să se găsească, să-și găsească drumul, să-și facă treaba cât poate de bine, să interacționez cât mai adevărat cu lumea din jur. Și, mai concret, legat de ceea ce fac, sunt performer – cred că descrierea asta mi se potrivește cel mai bine. 

Știi, întotdeauna am avut o dificultate în a mă pune sub o etichetă. Dar cu dansul am cea mai lungă relație. Asta e axa principală și celelalte se învârt în jurul ei. Știu că întotdeauna când eram în contexte de dans de genul burse, stagii, festivaluri și trebuia să ne prezentăm, “sunt X și sunt asta” – aveam tot timpul o reținere să mă numesc într-un anume fel, să-mi pun un titlu. Am încercat să schimb asta în timp, să nu mai țin cont de cutiuțe, să fiu doar cât mai aproape de ceea ce înseamnă un dansator profesionist. Și cred că am făcut asta.

Care sunt coordonatele unui dansator profesionist?

Pentru mine e un tot destul de complex, dar simplu în același timp. Pe de o parte ține de bucătăria profesionistului, de etică, de educația lui și de tot ce derivă din asta (să fii punctual, să respecți scena, colegii, spațiul, timpul tău și al celorlalți) și apoi, să tratezi totul cu disciplină și bun simț. Să fii realmente acolo, să nu bifezi întâlnirile cu colegii și cu oamenii cu care lucrezi, repetițiile, spectacolele, orice ai face. Ceea ce este foarte greu și foarte rar se și întâmplă. Vorbesc despre dans, dar același lucru încerc să îl aplic peste tot în „a fi” -ul meu. 

Crezi că există o strălucire care face diferența?

Nu știu dacă strălucire este cuvântul.

Crezi în talent?

Cred că sunt oameni care sunt asta pur și simplu, adică ceea ce conțin în interiorul lor – ceea ce trăiesc și ceea ce simt – are o nevoie de a fi exprimat, adus la exterior și atunci se naște creația. Astfel, tot ceea ce fac, vine în urma unei necesități de a pune în cuvinte, muzică, dans, film, pictură – forul lor interior. Și mai sunt și cei care fac asta – foarte mulți, din cu totul și cu totul alte porniri, dar nu cred că au legătură cu lucrurile care ne emoționează în artă; cărțile alea pe care le citim, spectacolele alea pe care le vedem și ne ating dincolo de ceva rațional.

Tu despre tine ai putea spune că ai talent?

Nu. (râde) 

Ne desparte pentru câteva clipe o liniște zgomotoasă. Judith se gândește la ceva, eu mai sorb o gură de cafea. Un câine bătrân care abia se târâie amușină pe sub masă. În jurul nostru se poartă cam 6 discuții care formează un colaj audio demn de un film cu scenariu european. 

Eu cu mine am o relație foarte ciudată, cel puțin din punctul de vedere al aprecierii de sine. Uneori îmi place de mine. Rareori. Sunt mulțumită de ce fac și am senzația vagă că unele lucruri îmi ies, dar de cele mai multe ori, nu…

Faci diferența între tine ca om și Judith-performerul?

Nu le văd separate. Pentru mine cele două părți – personală și profesională, nu au drumuri diferite, dimpotrivă, merg împreună și se influențează reciproc. Știu că la balet când eram mici auzeam foarte des „atunci când intri în sală, lași problemele la ușă”. Dar mi se pare total greșit. Cred că tocmai prin lucrurile pe care le simt, oricare ar fi ele, și prin asumarea și exprimarea lor mă pot apropia cel mai mult de ceea ce sunt, or „să le las la ușă” ar însemna să mă prefac că ele nu există, să mă forțez să intru într-o stare în care eu de fapt nu sunt și să ignor ceea ce poate fi chiar sursa celor mai mari revelații în lucrul meu, la momentul respectiv. De cele mai multe ori ele m-au ajutat – fie că e vorba de dans sau de platou. Tocmai acele lucruri care m-au preocupat sau m-au măcinat cel mai tare mi-au fost sursă inepuizabilă de emoție atunci când a trebuit să accesez o anume stare pe platou sau în studioul de dans. 

Hmm, aveam o întrebare, dar răspunsul pare evident acum. Care ți-e mediul în care te simți cel mai comod?

Care ai zice că este?

Pai, aș paria pe dans.

Nu.

Nu?

Nu, și aceasta e și surpriza mea cea mai mare. Din momentul în care am avut ocazia să fac film, platoul a devenit cel mai mare playground, în care mă simt cea mai liberă. Mă surprinde și pe mine și îmi ridică întrebări la care nu am încă un răspuns clar. Da, mă simt acasă în sala de dans, e adevărat. Dar acolo sufăr și cel mai mult. Și tot acolo îmi fac autoevaluările cele mai usturătoare și dureroase. De câte ori mă văd în dans, de cele mai multe ori, sunt profund nefericită și nemulțumită de ce fac.

De ce crezi că se întâmplă lucrul ăsta?

În ultimul an lucrez la un proiect, se numește “Emlék” – “amintire” în limba maghiară. Și, săpând în trecut, îmi dau seama că undeva, experiența mea cu baletul trebuie că și-a pus profund amprenta. Am început să dansez de la 5 ani, iar în clasa a VIII-a, am picat la examenul de treaptă, de aici, din București. A fost o suferință cum nu pot să-ți descriu. Și acum, la cei 37 de ani ai mei, pot spune că a fost una dintre cele mai mari lovituri. Și mă gândesc că prin filtrul acelei experiențe, absolut tot ce fac și care nu vine cu oarecare suferință, nu are pentru mine nici o valoare. M-am întrebat tot timpul – oare de ce trebuie să simt că e cu sânge, că e dobândit cu mine la limita vieții? Și cred că parte din răspuns este acolo: pentru dans muncisem foarte mult până în acel punct, acolo îmi pusesem toată energia, tot timpul, toate dorințele și visările de copil și nu doar că n-am primit o validare, ci îmi aduc aminte cuvintele directoarei (pe care nu le voi uita probabil niciodată): „Fetiță, tu nu o să dansezi!”. Și atunci, când îți dorești ceva foarte mult și când muncești enorm pentru asta și nu reușești, cum ai putea să crezi că poți să dobândești ceva, depunând mai puțin efort sau nefăcând nimic? 

În schimb, în film, nu știu cum și de ce, am o altă percepție. M-am văzut în Sieranevada și în Monștri. Și nu a contat nimic mai mult decât mulțumirea regizorilor. Dacă am putut fi o mică părticică din viziunea lor, atunci e minunat. Sigur că toată treaba asta s-a datorat faptului că am avut încredere totală în amândoi, și în Cristi și în Marius și este foarte reconfortant să nu deții tu controlul, deși eu sunt control freak. Dar când întâlnesc pe cineva care e foarte bun în ceea ce face, e un fel de relaxare prin care mă pot lăsa cu totul în ceea ce spune persoana respectivă. Foarte rar mi se întâmplă să am așa încredere în cineva, rar mi s-a întâmplat să lucrez cu asemenea oameni și realizez că este o mare șansă. 

În contrapartidă, în dans, am fost mai tot timpul singură și la nivel de modele care să îmi fie aproape – cineva cu care sa mă verific sau la care să privesc în sus, dar și la nivel colectiv. În sensul că nu am simțit că îmi găsesc locul mai nicăieri… Am călătorit mult și poate și aici au fost trunchiate lucrurile, dar relația cu dansul e clar mult diferită de cea cu filmul.

Mi-ai povestit despre întâlnirea cu directoarea școlii de balet, întâlnirea cu regizorii – au existat și alte întâlniri care să reconfigureze traseul tău de până atunci?

Au existat cu siguranță. În primul rând, picând examenul de treaptă aici și nefiind primită înapoi în repetatele rânduri în care am încercat să revin, am ajuns la Liceul de artă George Apostu din Bacău. Nu mă întreba de ce Bacău, secția de coregrafia avea doar doi ani de la înființare la vremea aceea, dar ce pot să-ți spun e că acolo au fost unii dintre cei mai frumoși 4 ani din viața mea. O minune de 4 ani în care am făcut școală cum în București nu aș fi făcut, am stat la cămin, m-am construit individual. A fost o experiență cum nu cred că mi-aș fi dorit altfel pentru perioada aceea. Ăsta a fost primul lucru care m-a resetat cumva.

Apoi întâlnirea cu coregraful Massimo Gerardi, cu care am rămas prieteni de suflet și cu care am colaborat de mai multe ori. Venise prin 2009 să facă un casting la București pentru Depeche//Dance. Am fost la casting ca exercițiu, în primul rând pentru experiența în sine, cu atât mai mult cu cât la vremea respectivă nu erau deloc surse de training pentru dansatorii profesioniști și în general nu se prea întâmpla nimic. Spre marea mea surprindere, am luat castingul. Așa l-am cunoscut pe Răzvan Mazilu cu care am colaborat strâns aproape 6 ani, iar el mi-a oferit foarte multe contexte să-mi fac treaba așa cum îmi doream. 

Aproape de inima mea, un om foarte aparte pentru mine este German Jauregui, pe care l-am cunoscut în 2014 la ImpulsTanz (Vienna International Dance Festival). Mi-aduc aminte că eram acolo în acest supermarket de workshop-uri de dans și de dimineață până seara făceam cursuri cu coregrafi din toată lumea. La cursul lui German am mers spre final, îmi doream să învăț vocabularul lor de mișcare – Ultima Vez vocabulary.

Te întrerup, dar ce e un vocabular de mișcare?

Un vocabular de mișcare e ca o limbă. Sunt companii de dans cu stiluri foarte individuale, mărci proprii – dacă putem spune că ceva este astfel.

Ei, și ce m-a frapat la primul curs cu German fusese acest gând: „wow, omul ăsta chiar e aici pentru mine și pentru dansatorii din sala asta”. A fost de o generozitate și de o punere în slujba a ceea ce făcea cum nu mai văzusem până atunci, mai ales, nu la un festival ca acesta unde, și profesorii și cursanții vin în primul rând pentru ei, pentru a arăta cine sunt și a demonstra ce pot face. Pe când German m-a fermecat: era atât de neutru, atât de – nu știu cum să-l descriu în cuvinte; tăcut, fără nici o nevoie de a se justifica. Îmi dădeam seama că e un om care e bine cu el așa cum e. 

Spre finalul festivalului ne-am întâlnit și am povestit niște ore și mă gândeam că l-aș urma pe omul ăsta oriunde, atât de diferit era de tot ce întâlnisem, simțisem, auzisem legat de cineva în dans până atunci. Felul în care se raporta la muncă, acest „don’t be busy with this” pe care îl tot spunea legat de problemele pe care mi le puneam. Mă îndemna, cum aveam să aud și la Cristi Puiu mai târziu, să scap de „gândurile parazite”. După ce l-am cunoscut pe Cristi, i-am asemănat foarte mult pentru modul în care se poziționează față de munca lor. German m-a „lovit” în cel mai frumos mod, în suflet. Foarte frumos om…  

Judith se emoționează. Mai luăm o gură de cafea și în timp ce își recapătă clarul vocii, îmi povestește despre rezidența făcută împreună cu Geman și partenera sa, în urmă cu doi ani, pe insula Stromboli, la baza vulcanului activ. 

Mi-ai spus că lucrezi la un proiect personal – Emlék. Cum a devenit acest spectacol?

Lucrez la el acum, dar el a început să se prefigureze în mine cu foarte mulți ani înainte și, din varii motive, nu am făcut până acum nimic doar pe cont propriu. 

Scriu de obicei ideile pe care le am în agende și îmi amintesc că în urmă cu ceva timp am găsit una dintre ele făcând curat și m-a lovit o mare tristețe citind acolo atâtea proiecții și gânduri neîmplinite, neconcretizate. Care doar așternute acolo la vremea respectivă, pline de puterea lui “poate fi” mă așezaseră într-o comodă capcană. Mi-am dat seama că au trecut 566 de ani și n-am făcut nimic, nu am adus la viață aproape nici una dintre idei. Așa că mi-am spus “dacă nu acum…” 

Apoi am fost în cumpănă că nu știam ce anume să aleg mai întâi, iar Cosmin Manolescu, care este un foarte iscusit manager cultural și care m-a și ajutat să scriu proiectul pentru AFCN – m-a sfătuit să pun toate ideile împreună și să creez proiectul sub formă modulară. Așa că m-am aruncat cu capul înainte într-un proiect mare care are în componența lui un film de scurt metraj de dans, un concert de muzică electronică și voce, un workshop  de mișcare destinat dansatorilor și actorilor, cu muzica live și text și un performance. Și cam așa. A fost atât de intens anul asta… Nu mă plâng, mă bucur. 

Apropo de bucurii, ce te bucură și ce te sperie, de ce ți-e teamă?

Ce mă bucură? Hmm.. Sunt foarte multe lucruri care mă bucură, nici nu știu cu ce să încep. Sunt lucruri „mici”: mă bucură foarte mult să mănânc, să gătesc, să mănânc împreună cu cineva. Mă bucur foarte mult de citit, mă bucur foarte mult de temperatura perfectă, mă bucur foarte mult de intrat în sala de dans și de petrecut acolo câteva ore chiar dacă la final n-am nimic creat. Îmi place să mă întind pe podeaua de dans, în liniștea aceea. Mă bucur să nu fac nimic. Mă bucur să fac curat, mai ales când sunt aglomerată în minte – îmi creează un mega confort și o stare de bine. Mă bucur de călătorit, mă bucur de condus cu mașina, de plajă – și anul acesta n-am reușit. Mă bucur de Boris, motanul meu. Mă bucur de procesul ăsta pentru Emlék care e foarte greu și mă face să sufăr, mă bucur că îl parcurg cu Radu (Dumitriu) – partenerul meu în toate și cel care crează muzica și o va interpreta live. 

Și ce te sperie, de ce ți-e teamă?

Cred că de mine îmi este cel mai teamă. De mine și de mintea asta a mea. Știu că îmi este și unealta cea mai de folos, dar poate fi și cel mai mare dușman al meu, apropo de ce spuneam și mai devreme legat de autocritică, de discursul omniprezent de „dacă greșesc”, “dacă dezamăgesc”. Și mi-ar fi frică să nu-mi pierd mințile, sănătatea minții. Fragilitatea psihicului e ceva care mă sperie…

Ce prețuiești cel mai mult la oamenii de lângă tine?

Sinceritatea.

Nu e riscant?

Ba da, dar am spus întotdeauna că prefer să mor aflând adevărul decât să fiu păcălită sau mințită. Și apoi, cumva, nu aș ști să zic cum, îmi dau seama. Cred că toți simțim – e o senzație aproape organică când ne întâlnim cu o minciună. Pentru mine cel puțin așa este. Și când spun minciună, mă refer în primul rând la tot dansul ăsta pe care îl facem cu noi înșine și cu ceilalți. Eu îmi dau seama de naturalețea cu care intru în soiul ăsta de situație și știu din start că ceea ce urmează să zic, să fac e un fel de manipulare. Probabil o fac ca să salvez ceva la mine în momentul respectiv. 

Care a fost cea mai mare minciună pe care ai zis-o sau ai făcut-o?

Nu știu să-ți spun acum. Dar probabil tot ceva în raport cu mine însămi, legat de ce gogoșele mi-am vândut eu mie, în decursul anilor. 

Cum se vede de la tine „condiția artistului” în 2019, București, România? 

Mă consider foarte norocoasă pentru că, de când exist în contextul ăsta, deși n-am fost niciodată angajată, am lucrat continuu și mi-am ales proiectele, iar ăsta mi se pare un lux. Îmi dau seama că sunt binecuvântată și nu am de ce să mă plâng. Am colegi care activează în același domeniu și, deși sunt foarte talentați și capabili, se chinuie. 

E o chestiune de context, de noroc?

Cred că e o sumă de mai multe. Ca să citez din Rilke „trebuie să se întâlnească o întreagă constelație de evenimente” – în scurt metraj folosesc textul lui Rilke „Scrisori către un tânăr poet”. Mă gândesc de foarte multe ori la de câte ori puteam să o iau la stânga în loc de dreapta, la modul în care m-am întâlnit cu anumiți oameni, întâlniri care au generat altele și altele, ca piesele unui domino. Nu cred că este nimic aleatoriu.

Crezi în destin?

Cumva, cred că lucrurile care trebuie să se întâmple, se vor întâmpla, într-un fel sau altul. Dar în același timp nu cred că se vor întâmpla cu tine stând martor amorțit pe margine și așteptând. 

Care e cea mai recentă lecție pe care ai învățat-o?

Pot să-ți răspund cu un vers din Radiohead? „Different types of love are possible”.

Ești iubită?

Da.

Iubești?

Da. Și acesta e iar un lucru pentru care sunt mai mult decât norocoasă și binecuvântată.

Știu că ai călătorit mult, dar sunt curioasă dacă există vreun loc unde te-ai reîntoarce oricând?

Lisabona. A fost primul loc după mai multe țări/orașe vizitate, unde imediat ce am ajuns am simțit vibe-ul de „acasă”. Și știu că i-am scris lui Radu „simt că am putea să stăm aici.” Apoi, de câte ori am ajuns acolo din nou, am avut același sentiment. Și mai sunt și sunt pasteis de nata care sunt absolut senzaționali! 

M-aș reîntoarce în mai multe locuri – plajele din Vietnam mi-au rămas cumva întipărite pe retină pentru că erau goale, parcă virgine. Îmi place foarte mult marea, să zac pe plajă dimineața, cu atât mai mult cu cât locul e gol și aerisit, fără oameni. Știu că asta sună ca și când nu-mi plac oamenii – îmi plac, dar cumva mai de la distanță și în măsura în care pot eu să controlez doza de „cum” și „cât”.

Te împrietenești greu?

Nu știu dacă greu sau ușor. Și nu ține de mine exclusiv, dar în mod cert sunt destul de “economicoasă” cu spațiul și timpul meu și cu oamenii cu care le împart.

Atunci pun altfel întrebarea – te conectezi cu ușurință?

Cred că sunt destul de deschisă. Dacă mă prinzi într-un moment bun, da, însă în secunda în care îmi epuizez resursele mă și sălbăticesc și închid toate căile de comunicare. Și cred că lucrul ăsta e bun pentru mine, deși de multe ori sunt catalogată drept egoistă. Iar uneori există o conexiune, o naturalețe, o chimie care pur și simplu se întâmplă și nu trebuie să proiectezi asupra ei deloc, nu trebuie să depui efort, lucrurile se așează de la sine în cel mai frumos și armonios mod, dar asta cred ca se întâmplă extrem de rar. Cred că de cele mai multe ori punem în ceilalți nevoile noastre și ne mințim pe noi înșine că acești oameni dețin trăsăturile pe care le proiectăm asupra lor doar ca să întregească imaginea șablonului în care i-am pus. Iar această amăgire funcționează câteodată ani, câteodată vieți.

Continuăm să vorbim despre conexiunea cu regizorii Cristi Puiu și Marius Olteanu, despre modul în care s-au petrecut lucrurile la filmări, despre încredere, despre adevăr. O ascult cu atenție pe Judith care vorbește limpede, clar, cu pasiune și mă gândesc că n-am mai ascultat de mult Michael Jackson (pe muzica căruia Judith s-a conectat prima dată cu dansul).

__________________________

Câteva zile mai târziu, ascult Michael Jackson și scriu interviul de mai sus. Am văzut ore de video-uri cu Judith dansând. Am văzut Sieranevada. Mi-am trecut în calendar data la care merg să văd Monștri și Emlék. Până atunci, rămân cu Michael Jackson în urechi: Just beat it, beat it / Just beat it, beat it…

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here