Diana Șerban: „E bine să vorbești doar de lucrurile pe care le-ai înțeles până la capăt”

0
1873
Timp de citire: 12 minute

Diana Șerban e una dintre cele mai înțelepte și competente femei pe care le cunosc. De referință, chiar. Fire practică, Diana analizează, pune întrebări incomode și dă răspunsuri neașteptate, vine cu soluții și molipsește cu viziunea ei matematică. Ne întâlneam deseori la orele de pilates și e printre singurele persoane pe care le știu, suficient de atentă la diferențele subtile dintre empatie și compasiune, de exemplu. 

Profesional vorbind, Diana este Director General al Carbogaz, cu peste 100 oameni în echipă, dar și inițiatoarea unui proiect revoluționar și unic pentru copiii supradotați și pare întotdeauna pregătită să vorbească coerent despre mindset, strategii, business sau cunoaștere.

Fotografii de Maria Bordeanu

***Notă: interviul cu Diana a fost luat înainte de criza provocată de COVID-19 și de pandemia generală.

Am ajuns în biroul Dianei și după un tur rapid, i-am propus să încercăm câteva cadre și afară, numai bine cât să profităm de puținul soare. Diana a acceptat și am început să vorbim despre rolurile ei din prezent. Antreprenor de 17 ani, Diana spune că a avut libertatea să construiască: „Am căutat să am libertatea”. Mamă a doi copii supradotați, Diana își dorește să fie un inovator. Sau, cum spune ea, „un exemplu că se poate într-o lume lipsită de curaj și de asumare”

Crezi că ne lipsește curajul?

Am văzut mulți oameni dezamăgiți. Nu înțeleg de ce, dar par descurajați și lipsiți de inițiativă, fie ea și măruntă. Vorbeam ieri cu un prieten care face mobilă și îl întrebam cu ce e el special? Și s-a blocat. 

„Cu ce ești tu special?” e o întrebare foarte grea, Diana.

Să zicem. Dar care sunt motivele pentru care să te placă cineva? Poate pentru că te-ai născut carismatic. Sau poate pentru că știi să spui povești. Pe de altă parte, poți să înveți să spui niște povesti. Dar în spatele lor ce mai pui? Trebuie să mai pui ceva. Dacă ești doar scriitor de povești, e suficient. Dar dacă ești o persoană aplicată, trebuie să vii cu rezultate, cu esența.

***

Diana face o pauză și-mi mărturisește că e prima dată când face un interviu de genul acesta. Înclin din cap și îi mulțumesc. Știu că e prima dată când vorbește deschis despre ea ca om și nu doar ca manager și tocmai de aceea îi mulțumesc că ne-am întâlnit aici, așa, acum. Diana e genul acela rar de om discret, care ascunde multă cunoaștere și o infrastructură minunată de resurse.

***

Părerea mea este că e bine să vorbești doar de lucrurile pe care le-ai înțeles până la capăt. Să nu vorbești de la jumătatea drumului. Pentru că nu poți explica și dacă nu ți-ai dus tu până la capăt ideea, nu o poți explica mai departe celorlalți. Am citit-o pe Brené Brown și mi-a plăcut că ea nu vorbește decât despre problemele ei rezolvate deja. Nu se duce niciodată în public să vorbească despre ceva ce n-a rezolvat încă. Și-a tratat vulnerabilitățile și apoi se duce și împarte soluțiile cu ceilalți. Degeaba vin eu și spun o poveste emoționantă despre faptul că voi face un proiect dacă proiectul nu se mai întâmplă. 

Părerea mea este că e bine să vorbești de lucrurile pe care le-ai înțeles până la capăt.

Diana, tu vorbești mult și despre „a dărui”. 

Oamenii caută întotdeauna ceva. Și dacă înțelegi care este ceva-ul pe care îl caută oamenii și ești dispus să-l dăruiești, atunci tu vei câștiga întotdeauna. De exemplu, noi, la Carbogaz nu vindem carburant. Eu pot să vând și brioșe mâine, pentru că ceea ce ofer eu este o stare de bine, un serviciu pe care îl caută. E vital să le arăți oamenilor că îți pasă.

Ce roluri trăiește Diana în momentul prezent? Director executiv, mamă, inovator, pilot pentru proiectul ARCA

Mă consider un integrator. Mie îmi place matematica. O structură, dacă e șchioapă, trebuie mereu să stai s-o cârpești, pentru că se va strica mereu. Deci nu poți construi mai departe. Ești într-o buclă infinită și s-ar putea să nu o vezi. Sau poate nutrești speranța că se va repara de la sine. Dar nu poți trece la nivelul următor. Și nu poți construi o structură coerentă fără valori etice și morale. Nu poți să inspiri oameni fără aceste valori. Și există numeroase exemple. Uită-te la liderii care cad în gol. 

Leadershipul e un concept de care ne tot împiedicăm în ultimii ani și pe care eu îl tot explorez pe toate straturile. Tu cum îl vezi? 

Mi se pare că se trivializează mult și că fiecare îl înțelege după harta lui semantică. Liderul este un vizionar strateg integrator. Toate la un loc. Dacă le ai pe astea, atunci ești un lider, dacă nu le ai atunci ești un șef, un boss, un manager, un ce vrei tu, dar nu un lider. Un lider trebuie să fie vizionar, să adune oamenii după el. Să fie un bun strateg, să poată vedea la nivel macro și să fie capabil să integreze tot. Pentru că fiecare piesa de puzzle contează.

Ce calități crezi compun un lider?

Pai depinde. Dacă e lider spiritual are nevoie de niște calități, daca e lider politic are nevoie de altele. Dar leadershipul e și despre excelență. E un cumul de aptitudini. 

Și așa ajungem la excelență și, implicit la ARCA –  Advanced research in education, un demers educațional unic în România. Povestește-mi puțin despre ce înseamnă ARCA și ce ai reușit să faci din 2017, de la începutul inițiativei și până acum.

Mi-a venit ideea să facem un campus pentru copii supradotați – eu având doi copii supradotați acasă de 13 ani și 15 ani – și despre care toată lumea spune că sunt inadaptați, că se plictisesc repede și așa mai departe. Ce faci în situația asta? Profesorii de copii supradotați trebuie și ei să fie supradotați. 

Am căutat toți profesorii, trainerii de copii supradotați, am făcut toate cercetările posibile și așa l-am găsit pe profesorul Dr. Florian Colceag, supranumit „antrenorul de genii”. Inițial voiam să facem o platformă, apoi am vrut să facem o școală și ulterior am ajuns la concluzia că avem de fapt nevoie de un campus cu internat. Așa că am început să facem cursuri pentru profesori și am cunoscut o mulțime de oameni minunați. O parte din ei au potențial de a ajunge la stele și în universuri paralele, care sunt dispuși să dăruiască și cărora le plac foarte mult copii și alții sunt, din păcate, doar vânători de puncte și credite.

Leaderul este un vizionar strateg integrator.

Revenind la ARCA, la un moment dat a venit o autoritate a statului căreia i-a plăcut această inițiativă și proiectul care cuprindea un campus a ajuns să aibă 7 campusuri în toată România. De aproape doi ani scriem proiectul, cu tot cu propuneri de schimbări legislative și cu includerea unei părți de cercetare. 

Gândindu-mă la partea de cercetare, unde avem niște minusuri enorme, îmi vin în minte o mulțime de foști colegi de-ai mei care au plecat în alte țări exact din acest motiv. De ce crezi că migrează creierele, Diana?

Pentru că nu mai au ce face aici. De aceea am și creat campusurile astfel încât să aibă gimnaziu, liceu, universitate, centru de enrichment și centru de cercetare.

Proiectul are ca scop principal identificarea, selecția, instruirea, gestionarea și dezvoltarea inteligentă a copiilor și tinerilor cu potențial înalt din România. Astfel, copii rămân până la final în procesul de învățare și inovează pentru statul roman de pe poziții egale cu centre de cercetare din întreaga lume. Noi când ne ducem ca români undeva, ne ducem subordonați. Vine americanul, vine neamțul și din start, ne poziționăm mai jos decât ei. 

De ce crezi că se întâmplă asta?

Se întâmplă de generații. Istoric, crescut și alimentat. E foarte greu să schimbi ceva. Românii merg cu capul plecat, ai observat pe stradă? Mă uitam și dimineață la toate birourile corporatiste și cred că maximum 10% dintre cei pe care îi observam mergeau cu capul drept. Ceea ce e foarte rău. E poziția asta de subordonare în care credem că altcineva e mai bun decât noi. Deși avem 4% copii supradotați în România. Niște minți bune care emoțional pot ceda pentru că educația românească n-a fost niciodată ranforsată emoțional.

Subiectul educației e foarte sensibil în contextul prezentului.

Așa e. Suntem și într-a patra revoluție industrială și ne aflăm într-o dinamică nemaiîntâlnită până acum. Și nici nu am fost pregătiți să ne adaptam. Sunt fluizi, flexibili și foarte puțini cei care s-au putut adapta. Ceilalți sunt foarte lineari și nu-și mai găsesc rolul, locul, nu mai înțeleg nimic din ceea ce li se întâmplă. Și atunci nu au relevanță. Iar dacă nu ai relevanță… faci depresie. Că nu te mai validează nimeni, pe nicăieri. Pare că universitatea și masteratul tău nu mai valorează nimic în lumea asta. Poate fi bun, dar dacă masteratul tău nu e susținut de o dinamică de învățare corectă pe tot parcursul vieții, cu energie și cu curiozitate, nu poți să fluturi la nesfârșit o diplomă. Așa că haide, suflecă-ți mânecile și dăruiește și tu ceva umanității; lasă ceva în urma ta. 

În ce stadiu sunteți cu proiectul ARCA?

Acum suntem în stadiul în care prezentăm public proiectul statului român pentru finanțare. Proiectul e foarte frumos, nici nu mă gândesc că n-o să iasă. Rămâne de văzut doar sub ce formă va izbuti. Iar dacă nu merge în zona publică, o să-l ducem în zona privată. Am acceptat ideea de a-l prezenta statului roman pentru partea de cercetare. România are nevoie de cercetare și inovare ca de aer. Asta îi conferă relevanță, oprește migrația, oferă o mulțime de beneficii pe toate palierele, din toate punctele de vedere. Mă uit la alte state care fac lucruri deosebite: cel mai frumos pod, cea mai mare clădire, cel mai cumva ceva și în ecuația asta, noi unde suntem? Ce facem? Avem niște minți atât de bune și nu putem să gândim mare. Pentru că ne lipsește viziunea. 

Oamenii nu mai știu să comunice, nu mai au încredere în ei, iar singur nu poți să faci lucruri mari. Trebuie să lucrezi în echipă și să ai încredere în oameni. Dar ai încredere în oameni în momentul în care îi validezi și pe ei. Pentru că, dacă vrei să-ți asumi tu totul într-o muncă de echipă și nu le lași și lor o bucățică, e greșit. Eu singură nu pot să fac totul și chiar dacă mintea mea se poate duce departe, dar dacă mă blochez în faptul că nu-mi place cum scrie cineva o factură, o sa sfârșesc făcând facturi. Și atât.

E exact ca acasă: nu accept să vină o menajeră pentru că nu spală geamurile la fel de bine ca mine. Păi atunci o să sfârșesc spălând geamuri, chiar dacă am alte talente. Eu o iubesc pe menajera mea pentru că face o mulțime de lucruri pe care eu nu le pot face. E strategică tocmai pentru că mă ajută astfel încât eu să mă pot concentra pe altceva. 

Oamenii nu mai știu să comunice, nu mai au încredere în ei, iar singur nu poți să faci lucruri mari. Trebuie să lucrezi în echipă și să ai încredere în oameni.

Apropo de asta, cum reușești să-ți orchestrezi timpul dintr-o zi?

Am încercat toate variantele: și să controlez tot și să nu controlez nimic. Acum am ajuns la un echilibru. Mi-am stabilit timpul pentru treburile strategice, timpul pentru întâlniri, timpul pentru pilates – negreșit, de 3 ori pe săptămână. Și lucrez mult dimineața devreme sau seara târziu. 

Există un ritual în care te refugiez pentru a-ți reîncărca bateriile?

Mă încarc mult de la pilates. Sau merg la spa. Dar pot să mă încarc foarte repede. Nu intru în chestii de rutină. Ca să pot rămâne în dinamică fluidă, schimb lucrurile pe care le fac. 

Inclusiv atunci când verific ceva, verific din toate unghiurile, pentru că mă ajută să gândesc multi-perspectival. Practica asta mă ajută și în dialog cu oamenii, pentru că înțeleg mai repede din ce perspectivă văd ei lucrurile. Nu de alta, dar sunt o mulțime de perspective, toate corecte și bune. Iar dacă tu te-ai blocat într-una și celălalt într-a lui și aveți ceva de făcut împreună, nu mai reușiți să construiți. Am înțeles acum unde se încurcă fiecare, ba chiar și eu unde am bias-uri (am un fișier de lucru comun pe care nu-l închid niciodată și permanent îl uit deschis). 

Diana, știu că citești mult. Ce lecturi ai? Există niște titluri pe care ni le recomanzi?

Cred că am citit toate cărțile de psihologie posibile. Pe urmă, am citit foarte mult cărți din zona spirituală, dar fără să intru în profunzime și fără să ader la vreo religie sau cult. Le-am studiat ca să înțeleg în ansamblu și, în principiu, e același lucru spus altfel. Da, tipurile de practici sunt diferite. E ca si cum ai face sport: dacă nu faci ce trebuie, cum trebuie și dacă nu te cunoști tu bine pe tine, poți să te păcălești. Pentru tipul acesta de cunoaștere integrată le-am studiat. Apoi, în zona de filosofie am citit mult. Iar acum, în ultima vreme citesc tot ce se poate pe zona de educație și cercetare

Ce recomand? Krishnamurti. Este cel mai mare filosof, foarte profund. Una dintre cărți se numește Despre educație și e foarte adâncă. Din zona accesibilă, îmi place Michio Kaku care e pe zona de tehnico-inovativă, despre fizică cuantică, fizică imposibilă. Trebuie să citești mult înainte. Eu am început de la Daniel Goleman. Uite, de exemplu, ca referință, mi-a plăcut mult Lebăda Neagră a lui Taleb. Din zona amuzantă, dacă vrei, mi-a plăcut A. J. Jacobs cu It’s All Relative sau Cel mai sănătos om din lume. Este un jurnalist american care a făcut experimente pe el. De exemplu, are o carte care se numește Anul în care am trăit după Biblie și, după ce și-a luat toate Bibliile pe care le-a găsit, a trăit un an de zile după toate canoanele din Noul și Vechiul Testament. Și e scrisă cu foarte mult umor. Cartea e amuzantă, dar în spate e mult studiu. Ți-o recomand. 

Vorbim despre cunoaștere și despre învățare, dar care e cel mai nou lucru pe care l-ai învățat tu?

Lecția pe care sper că am învățat-o este să lucrez într-o echipă pestriță cu oameni cu viziuni total diferite. E o provocare foarte mare până se așază lucrurile. Mai mult, eu vreau să fac ceva concret. Niște soluții de educație trebuie pilotate și date mai departe ca transfer de bune practici. Iar ca să fii credibil mai întâi scoate prima generație de copii reușiți. Așa poți fi convingător, dar trebuie să ai în spate o cercetare serioasă, altfel ești un demagog care vorbește forme fără fond. 

Nouă ne trebuie o generație de mentori. Bunele practici de unde pornesc? De la manager, de sus. Nu degeaba se tot vorbește despre puterea exemplului. Și atunci mergi pe nivele, nu poți să te duci direct la mase, dar ai nevoie de cifre mari. Aceasta este una dintre marile noastre probleme. Inițiative sunt multe si foarte frumoase, dar sunt mici. Însă nu se unesc. Și, deși au viziuni aparent comune, ar putea să se unească și să creeze ceva care să aibă cu adevărat impact. 

Și apoi, oamenii nu mai sunt dispuși să construiască relații. Asta le explic tuturor: când vine un angajat nou, când cunoști pe cineva care ti-a plăcut, când colaborezi cu cineva, dacă nu construiești o relație, cum ar putea să-ți înțeleagă viziunea și cultura? Dacă tu nu mă cunoști pe mine, cum ai putea sa scrii despre mine, de exemplu? Și ca să mă cunoști, îți trebuie timp și deschidere din partea ambelor părți. 

Relațiile sunt, în sinea lor, o chestiune foarte complicată. Am avut și eu câteva episoade halucinante cu o serie de „prieteni”. Într-un final, îți dai seama că nici măcar nu te poți supăra pe oamenii care văd lucrurile atât de diferit de tine. 

Ca o paranteză, eu nu mă supăr decât pe deasupra, pe o singură categorie de oameni. Pe cei mega-plictisitori. Paranoicii. Sunt niște mâncători de energie, care cerșesc atenție și îți mănâncă timpul. Nu poți să-i salvezi, pentru că nu vor să fie salvați. Îți povestesc de o sută de mii de ori aceleași lucruri, de obicei toxice. Și atunci, în momentul în care se supară ei, îi las supărați. Le doresc tot binele din lume, dar nu încerc să schimb nimic. Nu pierd nimic. Ba dimpotrivă, câștig timp. Mă bucur că nu mai pierd câte o oră pe zi ascultând la nesfârșit același lucru. 

Timpul e cel mai prețios lucru pe care îl poți dărui cuiva. Nu e corect să-l risipești. Și atunci, dacă nu se dorește rezolvarea unui lucru de ce să asculți aceleași plictiseli?

Oh, Diana, nici n-ai idee ce bine te înțeleg. Dar asta îmi ridica la fileu o altă întrebare: ce cauți în oamenii pe care îi vrei lângă tine?

Pasiune. Energie. Dorința aceea de a-ti depăși limitele. Curiozitate. Și lucruri complementare mie. Oameni onești care să mă oglindească bine. Caut o oglindă sinceră care e foarte valoroasă. Dacă ai copii, copii sunt oglinda perfectă. Dar dacă vrei să ajungi la performanțe, trebuie să lucrezi cu oameni complementari ție.

Îmi place discursul tău despre faptul că putem reuși Împreună

Cunoașterea eu am căutat-o aici. Am citit, am cercetat. Deh, eu, curiosul. Dar cunoașterea nu e de aici și cunoașterea trebuie să o meriți ca să ți se deschidă. Ea e infinită și porțile cunoașterii nu se deschid pentru oricine. 

Diana, într-o altă ordine de idei, ce te bucură?

Eu trăiesc starea. Dacă sunt în starea de bucurie o trăiesc și gata. Ca și iubirea. Trăiesc în starea aceea. E trans-personală cumva, nu e legată de ceva anume. E pur și simplu starea aceea. Dacă ești în starea de bucurie, totul te bucură. N-ai văzut că oamenii iau decizii în funcție de starea în care sunt? 

Uite, să-ți dau un exemplu. Eu le-am învățat pe toate prietenele mele să își facă familia lor de cuvinte, alea pe care le simți când le rostești, pentru că altfel nu ești credibil. De ce mantrele din textele sacre au acea vibrație? Pentru că acolo, cuvântul în limbile sacre este însoțit de vibrație și te duce într-o anumită stare. Româna nu e o limbă sacră și atunci trebuie să te ajuți de starea ta.

Trebuie să-ți definești clar ce e fericirea pentru tine, de exemplu. Cu ce o asociezi: cu sărat, cu dulce, cu roșu? Definire pe toate palierele ca să poți să trăiești real cuvântul acela. Și în momentul în care îl rostești, ești tu. E cuvântul tău, îl înțelegi, îl simți și îl transmiți dincolo de sunet. Gândește-te când te emoționează un cântec ale cărui cuvinte nu poți să le înțelegi. Acolo, chiar daca nu înțelegi limba în care se cântă, există o vibrație care te poarta într-o stare. Și atunci tu, în familia ta de cuvinte, trăiești cuvântul. E al tău, e asimilat. Și oricine poate să te înțeleagă, pentru că real, conexiunea e dincolo de cuvinte. De asta reușesc unii să vrăjească săli cu sute de oameni și când ieși de acolo nici nu știi ce au spus. Asta fac și liderii spirituali. Ai o claritatea a minții în prezența lor pentru că, indiferent ce propovăduiesc, toate capătă o coerență. 

Rămânem la cuvinte și la puterea lor. Maria termină de făcut fotografiile și se așază lângă noi. Discuția cotește din nou către copii și către educație. Diana ne povestește despre desenele pe care le face Sonia – fiica ei – și ne arată un fișier cu personajele pe care le creează. Ne uităm la ceas și habar n-am cum s-au scurs orele. Diana ne conduce și rămâne să ne vedem peste câteva zile, la pilates. Îi mulțumesc pentru timpul acordat și pentru deschidere și plec cu ideea asta, a lucrurilor făcute temeinic și despre care nu poți vorbi decât atunci când le stăpânești pe deplin.

La câteva zile după interviu, caut printre caietele vechi și găsesc un citat din Krishnamurti și înțeleg de ce l-a menționat Diana: „Cu greu găseşti puţin spaţiu în tine însuţi. Pentru a înţelege acel ceva care este sacru, spaţiul vast şi nemărginit trebuie să fie în tine, înăuntrul tău, iar nu în afară. Spaţiu nu înseamnă separaţie. Spaţiu nu înseamnă despărţire.”

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here