Despre vulnerabilitate. 3 perspective

0
186

Ce înseamnă a fi vulnerabil? Nu mai țin minte despre ce discutam și le propusesem fetelor să încercăm a defini din 3 perspective o temă oarecare. Daniela a venit cu ideea: vulnerabilitate. Andra a confirmat. Și am încercat. Să definim vulnerabilitatea pe 3 voci diferite, fiecare așa cum vede din locul în care se află.  

Vulnerabilitea, o super-putere? – Georgiana

La momentul scrierii acestor rânduri tocmai m-am întors de la Radio România Cultural unde am fost invitată de Ioana Bâldea Constantinescu să povestim despre CoverStories în cadrul emisiunii Orașul vorbește. A fost o experiență minunată! Ioana îmi explica următoarele etape, relaxată și sigură pe ea, în vreme ce pe tâmpla mea curgea un strop de emoție. Stomacul mi-era vălătuc și de pe scaunul meu vedeam toată echipa din studio, pe poziții. Eram la distanță de un singur moment de a mă vulnerabiliza complet. Un singur moment. Cum bine spunea Ioana „într-un singur moment au căzut și imperii”.

Microfonul din față se face roșu. Sunt live. În direct. Orice spun acum așa va rămâne. 

Să vorbești despre vulnerabilitate e asemenea unui dans pe sârmă; un echilibru precar și o senzație de suspendare între două lumi: a ta și a lor. Complex, cu valențe proprii, cu exerciții de confesiune, cu spirite iscoditoare – conceptul de „vulnerabilitate” este unul care își are coordonatele în resorturi personale. Mai mult, vulnerabilitatea vine într-un pachet sigilat, alături de presiune. E presiunea pe care o exerciți tu asupra ta, pe care o exercită alții asupra ta sau presiunea pe care ți-o închipui tu (chiar dacă ea nu există). Inclusiv exercițiul de a scrie tot ce-mi trece prin minte când mă gândesc la vulnerabilitate, mă face vulnerabilă.

Am fost mereu vulnerabilă. De când mă știu. Și mi-am permis să fiu așa, în voia lucrurile care se întâmplau. Am fost vulnerabilă când am ajuns pentru prima dată în București, am fost vulnerabilă când am început orice relație, am fost vulnerabilă de fiecare dată când am mers să iau un interviu, de fiecare dată când am făcut cunoștință cu cineva necunoscut. Cel mai vulnerabilă însă sunt atunci când scriu. Și când public. Mă supun asumat ochilor critici pe care îi cuceresc sau nu, îi conving ori ba, reușesc să-i atrag de partea mea sau să-i resping. Poate de aceea, CoverStories e pentru mine cel mai mare act de curaj asumat pe care l-am făcut până acum.

Când scriu, timpul își pierde din greutate și îmi răsar imagini care căptușesc amintiri infuzate de tot felul de emoții. Cred că cel mai important cadou al vulnerabilității este cel al libertății. De ce? Pentru că, în același timp cu vulnerabilizarea apare și substanța confesivă valoroasă și tratarea frigidității afective. Și da, așa putem transforma vulnerabilitatea înr-o superputere. 

Superputerea de a înțelege și de a te face înțeles, de a empatiza, de a-i lăsa pe ceilalți să te vadă mai bine, de a transparentiza zidurile pe care le punem în jurul nostru, de a ieși din zona de confort și de a te bucura de tot ceea ce vine împreună cu aceasta.

Vulnerabilitatea nu e sinonima naivității, ci a puterii. Sau, cel puțin așa îmi place să cred.

Calitatea de a fi expusDaniela

„Nu pot, mi-e rușine.”

De când mă știu am folosit expresia asta. Cu voce tare, destăinuită sau pronunțată ca pentru mine. Ba chiar îmi era rușine de rușine. Încă îmi e. Nu m-am gândit foarte mult la ce înseamnă asta, am asumat doar că m-am născut cu ea, așa cum m-am născut cu pistrui pe față. Am găsit-o vinovată pentru gafele mele: dacă n-aș fi rușinoasă, aș fi ridicat mâna și aș fi făcut o impresie bună, dacă n-aș fi rușinoasă, i-aș fi dat o replică mai bună, dacă n-aș fi rușinoasă, aș fi mai mulțumită, dacă n-aș fi rușinoasă, aș fi mai sinceră.

De unde să știu eu că lucrurile care îmi activau rușinea aveau să fie studiul altora, ba chiar și răspunsurile mele peste câțiva ani.

Mi-e rușine să spun nu știu.

Mi-e rușine să spun nu.

Mi-e rușine să recunosc că am greșit.

Cum se manifestă? Îmi zvâcnesc obrajii, îmi crește pulsul, mi se usucă gura și ochii. Apoi, se rupe contactul cu realitatea. Mă trezesc abia când trec simptomele și regret, a trecut ocazia pe lângă mine, adică… vulnerabilitatea.

Am înțeles de curând că la capătul rușinii stă vulnerabilitatea, iar dincolo de ea curajul, bucuria, împărtășirea, iubirea, mulțumirea, satisfacția. Și asta pune viața într-o altă lumină. Poate că nu sunt lucruri ieșite din comun, cu siguranță le simțim cu toții, dar nu le dăm înaintare. Însă conștientizarea are efect de pansament: cu cât îl aplici mai repede, cu atât nu riști să se extindă rana.

Ca de exemplu, m-am crezut specială când am hotărât să fiu tristă, tot timpul. Ca să nu mă mai dezamăgească situațiile și oamenii. M-am crezut specială pentru că aveam impresia că a venit în urma felului meu de a fi. Dar felul meu de a fi e felul nostru de a fi, al oamenilor, iar asta am descoperit prin cercetările lui Brené Brown.

”Un bărbat de șaizeci-și-ceva de ani mi-a spus: Mă gândeam că modul cel mai bun de a trece prin viață este să te aștepți la ce e mai rău. În felul ăsta, dacă se întâmplă, ești pregătit, iar dacă nu se întâmplă ești plăcut surprins. Apoi, am fost implicat într-un accident de mașină, în care soția mea a murit. Evident, faptul că mă așteptam la ce era mai rău nu mă pregătise deloc pentru ce s-a întâmplat. Mai mult, încă regret toate acele moment frumoase pe care le-am trăit împreună cu ea și de care n-am putut să mă bucur cu adevărat. (…) Îmi pare atât de rău că nu mai este alături de mine acum, când știu cum să fac asta.”

Nu mi-am imaginat că ar putea avea legătură cu teama de a fi vulnerabil, poate doar cu o tendință spre pesimism. Însă am înțeles că e felul nostru de a lupta pentru a nu fi prinși cu garda jos, pentru a nu suferi. E o zonă călduță de confort. E felul nostru de a fi pregătiți pentru tot, chiar dacă asta înseamnă să conjugăm tot ce ni se întâmplă doar la jumătate de intensitate. Dar  „a ieși din zona de confort înseamnă să rămâi tânăr!”

Așa că am început să iau la rând cărțile din bibliotecă în căutare de vulnerabili, să-i răsfoiesc cu alți ochi:

Sanda Nicola cu a sa ”Carte de Identitate” 

”O bună parte din viață am considerat că familia mea e sursa marilor mele nefericiri, iar părinții mei, mama, tata care nu a fost tata și, ulterior, presupusul meu tată biologic, sunt doar niște personaje care mi-au subminat încrederea în mine și au sădit în mine frici. (…) Mai târziu, abia după 30 de ani, o sarcină pierdută, un divorț și cancer de col uterin, am înțeles că iertând nu le fac alor mei o favoare, ci îmi dau șanse reale să mă vindec.”

Gaspar Gyorgy cu al său ”Copilul Invizibil” 

Atunci când se confruntă cu un eșec, copilul are nevoie să-și elibereze emoțiile activate, indiferent că ne referim la frică, rușine, furie sau vinovăție – iar cea mai bună strategie este verbalizarea acestora, apoi recunoașterea stării reale și acceptarea faptului că atunci când suntem în procesul de învățare, cu toții putem da greș. (…) Cea mai bună lecție de curaj și vulnerabilitate asumată copilul o poate primi din partea părintelui, deoarece ridicarea adultului după momentele de cădere este esențială nu doar pentru părinte, ci și pentru familie.”

Robert Green cu ”Mastery”

”Your failures also permit you to see the flaws of your ideas, which are only revealed in the execution of them. In fact, it is a curse to have everything go right on your first attempt. You will fail to question the element of luck, making you think that you have the golden touch. When you do inevitably fail, it will confuse and demoralize you past the point of learning.”

Așadar relații, conversații inconfortabile, destăinuire, slăbiciuni, defecte, imperfecțiune sau greșeală, toate activează rușinea, ”una dintre cele mai primitive emoții umane”. Ba chiar lista este una completă de 12 categorii în fața cărora suntem cei mai vulnerabili, dintre care: imaginea corporală, situația financiară și ocupația, maternitatea/paternitatea, îmbătrânirea, religia, situația familială.

Suntem cu toții vulnerabili sub un cer pe care noi îl vedem senin, dar care maschează un univers plin de furtuni, de descărcări electrice, de raze nocive. Și pentru că aminteam de conștientizare, Strange Rock e un documentar marca Netflix, extrem de vibrant și fascinant despre geneza, apărarea, supraviețuirea Pământului – o planetă la fel de vulnerabilă ca și noi sau viceversa. Asta dacă vrei să vezi vulnerabilitatea și dintr-o altă formă.

Dar până atunci, ție de ce ți-e rușine?

Ne place vulnerabilitatea celorlalți, dar o urâm pe a noastră – Andra

Vulnerabilitatea este curajul de a te deschide. Sentimentul care stă la baza tuturor relațiilor. Ne simțim în siguranță atunci când vorbim cu încredere despre sentimentele noastre. Ce mă face să mă simt vulnerabilă? Să cer ajutorul. Să vorbesc despre sentimentele mele. Să plâng în fața oamenilor. Să eșuez. 

Cum definim vulnerabilitatea?

Eșec

Frica de a fi respins, refuzat sau ignorat, ne face să construim ziduri cu porți mari și ferecate cu lacăte. Rușinea este cel mai mare dușman al nostru. Ne simțim rușinați atunci când eșuăm în ce ne-am propus, atunci când suntem descoperiți, dar să ai curajul să plângi în fața unui om, să lași la vedere imperfecțiunile tale, acela este momentul de legătură. Din acel moment dispare frica de eșec, dispar gândurile distructive și devii vulnerabil, deci deschis. Ușor, nu?

Autoprotecție

Într-o lume în care există posibilitatea ca cineva să te rănească verbal sau fizic, suntem obișnuiți să răspundem cu furie, într-un mecanism de autoapărare. E modalitatea prin care considerăm că putem răzbate, că ținem piept lumii. Ironia este că suntem vulnerabili în fața oricărei emoții sau sentiment, iar în noi se dă o luptă între frică și deschidere. Frica de a fi văzuți fără „armură” și deschiderea către alte căi de comunicare, unele cu care nu suntem învățați.

Defect

Vedem vulnerabilitatea ca fiind slăbiciune. Nu vrem să fim văzuți ca fiind slabi, pentru că avem impresia că este un defect. Creștem cu rușinea impregnată de societate, cu sentimentul că nu suntem destul de frumoși, de deștepți, de buni, iar în noi se formează zidurile de protecție. Copiilor le sunt impuse anumite tipuri de comportament, adulții consideră că știu mai bine cum trebuie să funcționeze societatea, iar aceste impuneri îngrădesc. Ori, eu cred că ar fi mult mai folositor dacă am învăța copiii să își explice trăirile și sentimentele, pentru a putea deveni adulți fără frici. 

Pentru tine ce înseamnă a fi vulnerabil?

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here