Despre dezechilibru. Interviu cu Ioana Diaconu și Alexandra Lulache, fondatoarele cineclubului F-Sides

0
83
Timp de citire: 9 minute

Creăm povești pentru a ne salva sau pentru a ne întemnița, pe noi sau pe alții, povești care ne înalță sau care ne izbesc de zidul de piatră al propriilor limite și frici. Eliberarea este întotdeauna, într-o anumită măsură, un proces de storytelling.”

(Rebecca Solnit, Mama tuturor întrebărilor)

Povestea pe care o vei citi azi este despre puterea de a vedea dincolo de prima linie. Adică un pic mai departe de felul în care ne-am obișnuit să privim sau să căutăm o poveste. Este despre a depăși stereotipurile. Este despre un dezechilibru pe care încercăm de multă vreme să-l reparăm. Este și despre acceptare. Este despre Ioana, cea care a fost atrasă de film dintotdeauna și Alexandra, cea care și-a pus pelerina de observator și a început să fie atentă la lumea din jurul ei.

F-Sides este primul cineclub românesc care își dorește să prezinte spectatorului filme regizate de femei și nuanțele multiple prin care un personaj feminin poate fi portretizat. Adică femeia care nu este doar obiect al unei dorințe masculine, ci și femeia care ajunge din vânat, vânător, femeia care nu are astâmpăr, femeia care are curaj, femeia care se supune, femeia care răzbate. Lista este generoasă, în teorie știm că nuanțele care ne cuprind sunt multe. Doar că asta apare prea puțin pe ecran. Sau expunerea către aceste povești este limitată.

F-Sides este proiectul care le-a adus împreună pe Ioana și Alexandra și prin intermediul căruia își doresc să aducă filme care nu au fost proiectate până acum în România. Împreună am povestit despre filmele lor preferate, despre ce înseamnă female gaze în teoria cinematografică, despre male gaze, despre felul în care acest domeniu le-a sculptat privirea către ele însele și lumea exterioară.

Ioana și Alexandra

Fiecare poveste pe care o citim sau pe care o privim ne sculptează înțelegerea despre viață, despre ceilalți. Povestiți-mi puțin despre voi. Cum s-a construit drumul vostru până aici, până să fi venit ideea acestui proiect?

Ioana: Eu am fost atrasă de mică de film și de evadarea asta în alte lumi, țin minte că aveam un magazin de închirieri video aproape de casă și eram zilnic acolo, văzusem toată colecția lor și de fiecare dată când aveau ceva nou era o sărbătoare. Filmul de artă l-am descoperit mai târziu, pe când m-am mutat la București și am început să dau de festivaluri și să caut să mă documentez eu singură pornind de la asta.

Am fost atrasă să lucrez cu filmul într-un fel sau altul, așa că am pornit într-o explorare a diferitelor fațete, de la promovarea lor pe platforme online (am lucrat cu platforma de VOD MUBI timp de 3 ani), la festivaluri (am fondat împreună cu prietena mea, Mădălina Cozmeanu, Bucharest Fashion Film Festival și am mai colaborat cu festivaluri de-a lungul timpului), la producția filmului propriu-zis (în prezent lucrez la o casă de producție). Mai sunt multe aspecte de explorat și îmi face plăcere să descopăr acest parcurs al unui film de la idee la stadiul final, când este prezentat spectatorilor.

Alexandra: Sunt un consumator de film și mă bucură foarte tare cât de ofertant este Bucureștiul pentru asta, dar nu mă așteptam să organizez și eu ceva în domeniu, cel puțin nu înainte să o cunosc pe Ioana. Dar tot timpul m-a interesat rolul culturii în schimbarea societății, motiv pentru care am și studiat antropologia.

Cred că mica mea obsesie devenise să fiu un observator bun, și cam cel mai satisfăcător lucru era să găsesc un film, o scenă, o carte, o propoziție care observă bine lumea din jurul nostru. Dar așa ajungi și la o listă lungă de probleme și nedreptăți în societate, din care speri să poți să îmbunătățești măcar o părticică. Așa că m-am orientat spre politici de dezvoltare și proiecte în domeniul umanitar, prilej cu care am putut să mă plimb puțin prin lume. Mi se pare foarte potrivit că acest proiect este o reîntoarcere a mea la cultură, dar care îmi permite să continui să explorez temele care mi se par importante, cum ar fi inegalitatea de gen.

În iunie F-Sides a ieșit în public. Povestiți-mi puțin despre cum a luat naștere acest proiect și, mai ales, ce credeți că a apăsat în interiorul vostru astfel încât să spuneți: „Da, avem nevoie de asta!”

Ioana: În ultimii ani am început să citesc din ce în ce mai mult despre feminism. Și pe măsură ce făceam asta, am devenit mai conștientă de existența unui dezechilibru de gen în obiceiurile mele culturale, în literatura și filmele pe care le consumam până atunci.

Așa că am căutat să citesc cât mai multă literatură și să văd cât mai multe filme create de femei, ca să îndrept balanța într-un fel și să împart aceste descoperiri cu prietenii. Iar următorul pas a fost să lansăm o invitație către cei care vor să se alăture acestui demers și să proiectăm filme care nu au fost distribuite până acum în România și care credem că ar merita să fie descoperite.

Alexandra: Exact. Mi se pare că tot ce consumăm cultural – cărți, filme, muzică – ne arată noi posibilități și lentile prin care să ne vedem lumea, ceea ce înseamnă că au un potențial educativ uriaș. De-a lungul călătoriei de a-mi înțelege feminismul – care a ajuns de la frustrări adolescentine până la a lucra cu organizații internaționale pentru promovarea egalității de gen – a fost tot timpul cu mine un film sau o carte care să mă ajute să mă înțeleg pe mine și lumea din jur mai nuanțat. Poți să faci campanii cu mesaje care încurajează fetele să fie mai încrezătoare sau care denunță violența de gen, dar s-ar putea să se transmită mult mai clar și personal acel mesaj printr-un film. 

F-Sides este prima manifestare de acest fel din România. Cum ați simțit voi publicul? Care este reacția după o lună de la prima proiecție?

Ioana: A fost primit cu mult entuziasm. Dacă la început aveam ceva emoții legate de un eventual backlash, suntem foarte încântate de feedbackul pozitiv. Am primit multe mesaje de la fete care ar vrea să se implice și să ne ajute sau să aducă cineclubul la ele în oraș, și asta credem că s-ar putea dezvolta foarte frumos în niște capitole locale ale F-Sides. Sunt multe idei și inițiative pe care am vrea să le dezvoltăm cu publicul.

Atmosfera din serile de proiecție este foarte vie, închegată. Ce spectatori vă trec pragul?

Alexandra: Am avut și copii și bărbați și femei de mai multe vârste. Au venit și câțiva câini. Mi se pare foarte bună diversitatea publicului pentru că toți avem ceva de învățat atunci când dăm un refresh lentilei cu care priveam femeile din film și din jurul nostru.

Mă bucur că mesajul nostru nu a fost perceput drept exclusiv dedicat spectatoarelor feminine, ci că doar conținutul filmelor le este dedicat lor. M-a bucurat mult și când, mai ales după a doua proiecție care viza un personaj intersex, mai multă lume a trecut să-mi spună că habar nu aveau cum stau lucrurile și că pleacă acasă cu o înțelegere nouă. 

F-Sides vorbește despre rolurile pe care o femeie le are în viața de zi cu zi, despre perspectivă, despre diversitate, despre etichetă, despre alte feluri de a privi, despre a produce. „Femeia nu este doar spectator, este și povestitor.” Și aduce în prim plan the female gaze. De ce female gaze?

Ioana: Există un concept în teoria de film feministă care se numește „the male gaze”, introdus de Laura Mulvey. Termenul invocă puterea generată de actul de a privi, ilustrând prevalența în filmul mainstream al unei priviri în care, înainte de toate, femeia devine exclusiv un „obiect” al dorinței unui bărbat heterosexual, pentru care încărcătura erotică masculină primează considerabil în fața sentimentelor, gândurilor sau propriilor ei dorințe.   

Conform Laurei Mulvey, în mod tradițional, femeia de pe ecran a avut un rol pe 3 niveluri: obiect al dorinței pentru personajul din film, obiect al dorinței pentru cel care se află în spatele camerei și obiect al dorinței pentru spectatori, care s-au identificat întotdeauna cu eroul filmului.

De exemplu, la introducerea personajului feminin în scenă avem de-a face adesea cu un close-up pe corpul sau fața ei – un moment de pauză în narațiune pentru a înregistra și marca potențialul erotic al personajului. Acest lucru se poate observa și în ziua de azi, cu precădere când vorbim despre filmul mainstream.

Există evident excepții, așa cum și o femeie poate obiectifica personajele de pe ecran. În ultimă instanță, este vorba despre o empatie și o autonomie pe care i-o oferi personajului de pe ecran. În ultimii ani se vorbește despre un „female gaze”, un opus al celei dintâi, care prioritizează emoțiile și senzațiile personajului, oferindu-i statutul de subiect.

Ar spune unii astfel: „Dar să spui female gaze înseamnă să pui o etichetă. Oare în arta cinematografică, la fel ca în oricare alt tip de artă, nu există atâtea feluri de a privi câți producători există? Adică un soi de multiple gaze, și nu doar male/female gaze?” Cum vedeți voi asta?

Ioana: Suntem de acord cu asta și nu suntem deloc adepte ideii că poți să simți când un film este făcut de o femeie sau de un bărbat. Dar credem că pot reprezenta femeile în alte (și multiple) feluri, iar atunci când descurajezi femeile din a face filme, o să dispară tot atâta diversitate de moduri de a privi.

Arta are (și) calitatea de a deschide ochii noștri interiori, de a-i face mai vigilenți. Cum a contribuit the female gaze la felul în care se vede acum lumea prin ochii voștri?

Ioana: De când am citit mai multe despre asta am început să fiu atentă la această obiectificare și la stereotipurile de gen, lucruri cu care poate am crescut și nu le-am observat, but once they’ve been seen they can’t be unseen. Încep să îmi dau seama care dintre aceste stereotipuri le-am interiorizat până la vârsta asta și lucrez la a mă elibera de ele.

Alexandra: Cele mai mari contribuții pentru mine au fost pe două planuri: cum văd corpul și cum mă raportez la emoții. Pe deoparte mi-a plăcut cum unele filme female gaze construiesc senzualitatea sau atracția mult mai subtil. Pe de altă parte multe aspecte inestetice, dar perfect normale ale corpului au fost demistificate.

De exemplu, în serialul I May Destroy You e o scenă în care vezi sângele închegat din ciclul unui personaj. Este o imagine perfect normală pentru femei, dar nu am văzut-o vreodată pe ecran înainte, și nu avem de ce să ne mai speriem atâta de ciclu. În al doilea rând, emoții și gânduri care în filmul mainstream ar fi portretizate drept enervante și isterice (stereotipul care mă enervează cel mai tare este cel ai femeii isterice), în aceste filme erau disecate încât să vezi și frică, ambiție, ego, hotărâre, etc. Sunt filme care ne recunosc și validează experiențele.

Citește și De ce ne plac poveștile?

Cum a fost perioada aceasta pentru voi? Și ce vă propuneți pentru viitorul apropiat, încotro?

Ioana: A fost o perioadă destul de dificilă, ca pentru toată lumea cred. Sunt multe lucruri care nu sunt în controlul nostru, iar a pune pe picioare un proiect nou în perioada asta e și mai dificil. Vine însă cu multe recompense, care compensează pentru tot stresul și alergătura. Ne-am dori să putem obține finanțare sau parteneri care să ne susțină în a duce proiectul mai departe pe tot anul, chiar pe mai mulți ani, în momentul de față avem finanțare de la AFCN pentru primele cinci luni ale proiectului.

Ne-am dori, de asemenea, ca la un moment dat să putem distribui anumite titluri pentru a ajunge la cât mai multe persoane. Eu personal mi-aș dori să mă implic și în producția unor filme care se încadrează în linia noastră și principiile pe care le construim la cineclub, planuri sunt multe. Am vrea și să mărim componenta de dezbatere și dialog și să adunăm cât mai multe resurse la un loc, fie ele informație nouă colectată de noi, cercetări academice, întâlniri între public și experți.

Regizor Ioana. Regizor Alexandra. Dacă aceste roluri ar începe mâine, ce v-ar plăcea să scoateți la suprafață, într-un film, și de ce?

Ioana: Cu toate că unul dintre scopurile noastre asumate este de a da o voce și a încuraja cât mai multe femei să se exprime, mi-e destul de greu să mă văd pe mine personal în acest rol. Cred că aș explora tocmai zona asta, de cum reușești să îți găsești o voce și cum începi să ai curajul să te expui, care sunt procesele prin care treci în ideea asta.

Alexandra: Pe mine mă fascinează ideea de spațiu, ce spații au avut voie să ocupe femeile, care le sunt interzise informal, și ce spații reocupă. Cum ar fi un oraș noaptea sau conversații unde n-au fost invitate.

Pentru încheiere, împărtășiți cu noi câte unul sau poate chiar mai multe din filmele voastre preferate? Acelea care au sădit în voi idei, curiozități, alte feluri de a privi.

Ioana: Pentru că fiecare aduce o sensibilitate aparte:

  • Orlando (1992) – Sally Potter
  • The Holy Girl (2004) – Lucrecia Martel
  • In Bloom (2013) – Nana Ekvtimishvili, Simon Gross
  • Happy as Lazaro (2018) – Alice Rohrwacher
  • Portrait of a Lady on Fire (2019) – Celine Sciamma

Alexandra: Pentru că personajele feminine sunt toate extraordinare în felul lor:

  • Wadjda (2012)- Haifaa al-Mansour
  • Fishtank (2009)- Andrea Arnold
  • Nobody Wants the Night (2015)- Isabel Coixet
  • Atlantics (2019)- Mati Diop
  • Of Body and Soul (2017)- Ildikó Enyedi

Ioana, Alexandra, vă mulțumesc și la cât mai multe proiecții și spectatori interesați!

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here