Daniela Chiracu – o poveste despre diamante între New York, Londra şi Bucureşti

0
449
Timp de citire: 16 minute

Ajung în faţa locului de întâlnire. Mă întâmpină o faţadă verde-smarald, cu un geam mare. Înauntru se vede doar o lumină în spate. Cineva pare să lucreze. Bat la uşă. Din spate cineva se ridică uşor şi se apropie. Este domnul Ciprian, bijutierul. Îmi spune că Daniela încă nu a ajuns, dar că pot să mă instalez. Arunc o privire rapidă în timp ce aşez trenchul pe un scaun generos. Cele două birouri masive ascund urme de întâlniri, teancuri de foi, câteva cărţi vechi, un manual, ici-colo urme de pixuri – mai târziu aflu de la Daniela că Andrei, băieţelul ei de cinci ani, obişnuieşte să-şi facă temele acolo, din când în când. Mai trimit un mesaj, mă uit la ceas, dar nu am stare. Sunt curioasă de întâlnire şi de poveste. Ştiu că Daniela e unul dintre puţinii oameni din România certificaţi HRD în materie de diamante.

Mă întreb, oare cum ajungi să faci un business din asta? E pasiune la mijloc? Dacă da, cum se construieşte o astfel de pasiune? Dacă nu, e moştenire de familie? Şi mai apoi, cine sunt clienţii, care le sunt pretenţiile? Nu apuc să termin întrebările, că ajunge şi Daniela. Schimbăm repede câteva introduceri şi ne facem comode în discuţie. Nici nu am simţit când au trecut patru ore. Pe ritmuri de muzică, aflu o poveste despre diamante şi bijuterii, despre curajul de a începe de la capăt, despre a învăţa şi despre alegeri.

Fotografii de Maria Bordeanu

Daniela Chiracu are 31 de ani şi este unul dintre puţinii oameni din România cu certificare de diamond grader – adică poate evalua calităţile unui diamant. Acum opt ani a început un business cu diamante şi bijuterii alături de soţul său, ceea ce i-a deschis o lume complet nouă. A studiat, şi-a format ochiul şi atenţia în cadrul uneia dintre cele mai cunoscute instituţii de gemologie din lume, a fost autodidact şi a prins curaj.

Dar pentru ea povestea a început poate cu mult înainte să-l cunoască pe soţul său, Eugen, alături de care împarte azi o iubire de 11 ani şi doi copii: energicul Andrei şi micuţa Elena. Din liceu tot ce ştia era că voia să aplice la Academia de Poliţie. Nu mai ţine minte detaliile acelei dorinţe, dar era puternic ataşată de ea. A început cu procesul de admitere, s-a înscris la examenul psihologic şi totul părea că merge într-o anumită direcţie.

Doar că uneori viaţa nu poate fi planificată în cele mai mici detalii. Chiar şi dorinţele cele mai aprige ajung să se stingă, ca să facă loc pentru ceva mai mare. Nu a mai dat la Academia de Poliţie. A ales SNSPA (Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice), iar apoi un master, în 2011, în Spaţiul Public European. Între timp, a şi lucrat, de cele mai multe ori în poziţii de vânzare – nu ştia la acel moment că avea să fie una dintre cele mai importante experienţe pe care avea să o folosească pe alt drum profesional.

Din acel punct, viaţa sa a început să facă înconjurul lumii. O dată în New York, apoi în Antwerp, ca la final, undeva între Londra şi Bucureşti, să se decidă asupra locului în care vrea să continue şi sub ce formă. Toate aceste locuri au fost spaţii în care Daniela a luat decizii şi au adus-o în momentul de azi, în care povestim despre Diamonds Office – businessul pe care l-a început alături de soţul său şi în care diamantele iau forma bijuteriilor. Mai trebuie să ştii despre Daniela că unul dintre verbele ei preferate este „a face”.

Încerc să păstrez un echilibru între activitatea mea de aici şi cea de acasă. La birou sunt singură pentru tot ce înseamnă administrativul. Aici avem un atelier în care se lucrează manual partea metalică a unei bijuterii. Apoi, după procedura de finalizare a bijiteriei în metal, urmează partea de setting – adică un alt om, cu microscopul, care fixează pietrele – chiar cu el vorbeam când am intrat. Avem acum o lucrare destul de mare, trebuie să fixăm 1.000 de pietre şi discutam mici amănunte.

Este un colier?

Da, pentru un domn. Este cântăreţ. Am un client constant în Oslo şi lucrez foarte mult cu el. Are un magazin în care vinde haine şi diverse accesorii pentru rapperi şi de doi ani de zile lucrăm împreună – în sensul în care construim astfel de bijuterii. Asta este o a doua parte a activităţii magazinului fiindcă sunt nişte bijuterii atipice.

Ce înseamnă bijuterie atipică?

De exemplu, facem ceea ce se numeşte grills – sunt ca nişte plăci dentare din aur care îţi îmbracă dinţii, pe a căror suprafaţă se ţintuiesc diamante. E o zonă mai excentrică, care e şi foarte complicată fiindcă vorbim despre suprafeţe greu de lucrat, ceea ce presupune multă atenţie şi muncă.

Cât durează să faci o astfel de lucrare?

Sunt mai multe etape. Mai întâi se iau amprentele dentare, care ajung aici, iar noi le trimitem mai departe la un laborator pentru că pe aceia chiar nu am cum să îi prelucrez eu. După care dintii turnaţi în aur merg înapoi în Oslo la probă şi când totul este ok, se întorc la noi, unde urmează ţintuirea şi apoi finisajul. Este o procedură destul de lungă. Acum avem vreo 23 de dinţi în lucru. Am livrat către ţintuitor şase dintre ei şi lucrează la ei cam două săptămâni. Dar nu am pornit cu asta nicidecum, este partea a doua a activităţii.

Atunci propun să povestim despre prima parte. Cum şi când s-a instalat dorinţa de a lucra în acest domeniu?

O să mai spun, din când în când, „noi” pentru că eu am pornit cu soţul meu la drum. În 2012, soţul meu a ieşit din zona de finanţe, a decis atunci să încheie orice legătură cu partea asta. Ne căsătoriserăm de un an şi am decis să ne luăm o vacanţă. Nu suntem genul de oameni care îşi plănuiesc din timp vacanţele, suntem destul de spontani. Eu prin vacanţă înţeleg două săptămâni de pauză, prefer să muncesc un pic mai mult ca să pot face din acea vacanţă într-adevăr o pauză. Pentru că întotdeauna tindem să luăm munca cu noi, chiar şi în vacanţă.

La momentul acela nu aveam copii, nu existau alte priorităţi. De aceea, după momentul în care el a luat decizia să iasă din zona de finanţe, ne-am propus să facem o vacanţă mai lungă, de aproape trei luni de zile. Am vrut să fie şi pentru acel moment de revelaţie, să vedem cum continuăm pe mai departe.

Daniela Chiracu în biroul şi atelierul Diamonds Office

Zis şi făcut. S-au ales destinaţiile, s-au făcut bagajele şi s-a pornit la drum. Poate că atunci, poate că într-un alt moment de familie, Daniela a aflat de la soţul său despre o familie de evrei din Telaviv care îl vizitaseră, într-o zi, la birou. Se ocupau de un lanţ mare de magazine de la noi ca furnizori de bijuterii cu diamante şi diamante. Discuţia nu s-a concretizat în vreun fel la acel moment. Era vorba despre un domeniu destul de atipic pentru cultura de la noi, chiar şi pentru cei cu potenţial financiar le era incomod să investească în aur, diamante sau pietre preţioase. De ce e important acest detaliu? Mă întorc la el un pic mai încolo. Dar până atunci, soţul Danielei, într-o plimbare cu feribotul în New York, s-a gândit la o întrebare importantă: Daniela, dar nu ai vrea să rămânem la New York?”.

Şi tu ce ai răspuns?

Nu, nu vreau. Am venit în vacanţă, nu vreau să rămân.

Dar de ce nu? Că e o mişcare cel puţin îndrăzneaţă.

Şi pe mama? Dar cu mama cum fac?

Acesta a fost primul tău gând?

Da, ăsta a fost primul meu gând. Întotdeauna am avut o relaţie bună cu mama. Nu că ea ar fi singură, îl are pe tata, pe fratele meu. „Dar mami?” Exact asta a fost reacţia. Nici nu se punea problema. Noi nu ne certăm, suntem împreună de 11 ani, nu prea am avut realmente certuri. Dar atunci ne-am certat. Plecasem setată pentru vacanţă, nu puteam să-mi planific viaţa aşa spontan. N-am mai văzut nici Statuia Libertăţii, nici poză nu am făcut.

Râdem.

Dar totuşi spuneai că voiai ca acea pauză să fie şi pentru a găsi acel ceva cu care să continuaţi.

Da, revelaţia a fost a soţului meu. A venit cu o altă propunere. La momentul acela nu eram atât de curajoasă cum sunt acum. A propus să facem un magazin şi să vindem diamante. Să stăm de vorbă cu acea familie de evrei şi să investim banii pe care îi aveam puşi deoparte într-o afacere. Îşi dorea să avem ceva al nostru, ceva care să rămână în urma noastră. Voia ceva concret.

Cum ţi s-a părut a doua propunere?

Am refuzat. Nu ştiam nimic despre domeniul acesta, iar eu nu sunt genul de persoană care să-şi creeze o imagine a ceva ce nu este, fug de treaba asta. Nu vreau să fiu pusă în nicio situaţie în care să se arate cu degetul spre mine, să vină un client şi să-mi spună că l-am minţit.

Şi totuşi eşti aici din 2012. Cum te-a convins?

Era hotărât să încerce. El ştia că în momentul în care o să aibă un contur businessul, nu o să mă dau la o parte. Ştia că am nevoie să-l văd palpabil. Până la urmă am acceptat. Ei au fost de acord să ne dea marfă în consignaţie – asta înseamnă că ai un stock, iar ce vinzi, plăteşti.

Businessul de atunci s-a numit „Comercianţi de diamante” şi era singurul magazin, la acea vreme, în care puteai să îţi construieşti o bijuterie de la zero. Timp de doi ani Daniela a fost autodidact, a învăţat să vândă singură şi să construiască relaţiile cu cei care veneau la magazin. Pe acea vreme nu avea un bijutier dedicat, lucra cu mai mulţi din oraş, iar asta uneori se traducea în neseriozitate. Însemna şi un stres în plus fiindcă se întâmpla ca bijuteria să fie finalizată chiar în ziua în care clientul urma să o primească, poate chiar şi în momentul în care clientul era la uşă.

Era atât de stresant, cream tot felul de situaţii în care soţul meu ieşea pentru o secundă, când de fapt se întorcea cu bijuteria, se ducea în spate şi apoi revenea cu ea pentru client. Norocul meu cel mai mare era că urmam foarte îndeaproape parcursul bijuteriei, o vedeam până mai aproape de final – asta ca să nu existe surprize neplăcute pentru client. Nu s-a întâmplat niciodată în opt ani să vină un client şi să-mi spună că nu îi place!

A muncit mult în acel an, chiar dacă uneori şi fără profit. Tot ce conta era să vândă. Şi vindea. Ba chiar mai bine decât alte branduri deja cunoscute. Drept urmare primeau şi mai multă marfă. Dar într-un moment de maxim stres, a decis să pună punct.

A fost un moment în care am clacat. A fost atunci când furnizorul ne-a vizitat la magazin şi uitându-se la bijuterii ne-a spus că au greşit preţul pentru noi. Timp de un an de zile noi plătiserăm către el un preţ dublu – timp în care evident că trebuia să pun un adaos foarte mic ca să vând. De asta am spus că am avut momente fără profit. Mă interesa să vând. Voiam un business de viitor, nu doar să mă ridic repede în trei luni, de aceea acceptam şi acele tranzacţii. Fiecare cu viziunea lui.

Ce ai făcut atunci?

Nu mă simţeam stăpână pe informaţie, drept pentru care am zis că trebuie să facem ceva mai mult. Am dat înapoi tot stockul şi am încercat să vindem businessul. Se exploata necunoaşterea şi nu am putut accepta, trebuia să îmi lărgesc orizonturile. Businessul a fost cumpărat de un manager de lanţ de magazine, business care există şi astăzi. Ideea este transformată, dar există. Mi-am luat atunci o scurtă pauză, am făcut nişte proiecte de voluntariat, am plecat prin diverse proiecte de ONG, apoi am decis atunci să plec în Antwerp să fac cursul. Dar înainte asta am lucrat în cadrul magazinului vândut, dar ca angajat.

Cum aşa?

Alexandru, cel căruia îi vândusem, avea nevoie de cineva care să se ocupe de magazin. Iniţial mi-a propus să fiu partener, dar am refuzat. M-am ocupat de magazin în calitate de angajat şi apoi m-am înscris la curs. A fost foarte fain!

Povesteşte-mi despre perioada aceea, ce înseamnă un astfel de curs?

Eu acum sunt Diamond Grader, cu o diplomă de la una dintre cele mari Instituţii de Gemologie din lume. Asta înseamnă că pot sa fac grading doar pentru diamante, nu altfel de pietre. Tot ce am studiat a fost specializat doar pentru diamante. Sunt şi cursuri care implică alte pietre: preţioase, semi-preţioase, colorate. Eu am făcut doar partea de diamante. Oricum în România, din cunoştinţele mele, există doar trei – patru oameni care au un astfel de curs.

Sunt două instituţii foarte cunoscute în acest domeniu: unul este GIA (n.red: The Gemological Institute of America) şi HRD, în Belgia. Eu am finalizat la HRD, în 2014. A fost o experienţă fantastică. Am plecat singură, timp de o lună şi jumătate. Aveam un orar ca la job, de luni până vineri, de dimineaţă până la 5 seara.

Sună destul de intens.

Foarte! Am slăbit atunci vreo şase kilograme, deşi nu prea aveam de unde. A fost greu, cel puţin la început. Dar după o săptămână m-am acomodat, m-am dedicat 200%. Eu am această ruşine să nu cumva să nu ştiu. Mă pregăteam, citeam, asta făceam toată ziua. Mi-am făcut şi conexiuni foarte bune atunci. Drept urmare, am furnizori doar în Antwerp, lucrez doar cu bursa de diamante din Belgia.

Cum se desfăşura o astfel de zi în timpul cursului?

Totul era extrem de simplu, nu se făceau diferenţe, nu interesa pe nimeni cine şi de unde vine, dacă ai sau nu experienţă. Fiecare masă avea un microscop şi trusa de ustensile. Aveam un manual de curs, dar din prima secundă am trecut la practică. Ni se dădea un diamant şi câteva cerinţe, de exemplu, să colorăm cu verde care credem că ar fi incluziunile exterioare şi cu roşu incluziunile interioare. Făceam grading opt ore. Vedeam diamantele din interior, exterior, stânga, dreapta, iar profesorul, în acest timp, povestea despre câteva elemente. Dar foarte pe scurt, rămânând ca noi să aprofundăm pe baza manualului.

După o zi întreagă în care observam nişte lucruri şi primeam câteva explicaţii, nu aveam cum să nu fim curioşi să citim manualul. Atunci mi-am dat seama cât de complex e domeniul. E aproape imposibil să îi dai clientului detaliile pe care le înveţi. Ajungi să te simţi frustrat, la un moment dat, pentru că ai atât de multă informaţie şi n-ai cu cine să o împarţi.

Manualul de curs HRD, din Antwerp

Ai spune că ai ajuns să fii pasionată acum de domeniul acesta?

Da, categoric. Eu mă uit întotdeauna şi la  modul în care omul îşi cheltuie banii. Întotdeauna încerc să-mi sfătuiesc clientul. El poate se gândeşte că eu vreau doar să vând, mai e şi businessul meu, deci clar o să mă rostogolesc pe aici doar ca să cumpere. Dar pe mine chiar mă interesează să îi fac să înţeleagă că atunci când decid să-şi aloce un buget (indiferent că e 2.000 de lei sau 20.000 de euro), să facă achiziţii deştepte. Şi mereu le caut oportunităţi.

Eu nu mi-am ales niciodată clienţii pe care îi servesc. Nu am zis niciodată că nu am profit şi nu lucrez, am lucrat şi fără profit. Merg pe ideea să vând, să existe de lucru, toată lumea să aibă activitate. Nu e o piaţă care să îţi aducă 20 de clienţi pe zi. Magazinul este la stradă, ceea ce e diferit faţă de mall. În stradă poate intră doi clienţi pe săptămână. Aceia doi trebuie să îţi devină client.

S-au schimbat clienţii din 2012 şi până acum?

S-au mai schimbat, acum poate citesc mai mult, se plimbă mai mult, neintenţionând să îi jignesc pe cei mai vechi. La momentul 2012-2013 nu prea exista noţiunea de inel de logodnă cu diamant sau bugete pe care să le aloce acestor bijuterii. Pe de altă parte, aş prefera să vină cineva fără să fi citit nimic, ca să le explic lucrurile de la zero.

Acum vin şi cu informaţii culese din diverse părţi, mai merg în alte magazine şi nu ştie vânzătoare ce să îi spună. La mine e invers. Îmi spune ce buget ar avea, iar eu încerc să respect acel buget. Urmăresc să păstrez bugetele pentru că dacă îl scoţi pe om din zona lui de confort, dai naştere la alte sentimente: poţi să îl frustrezi.

Unii se sperie să spună bugetul, dar până la urmă oricum dai un ban, decizia îţi aparţine dacă cumperi sau nu. Dar de ce să îţi prezint nişte variante de 5.000 de dolari când tu ai un buget de 5.000 de lei? Dacă eu îţi arăt piatra de 5.000 de dolari şi tu o vezi, n-are cum să nu îţi placă. După care comparaţia este nedreaptă, diferenţa ajunge să fie mare şi nu te mai mulţumeşte. De aceea e important să reuşeşti să ştii care e bugetul ca să prezinţi nişte lucruri realiste şi ca toată procedura să fie smooth.

Apoi, s-a schimbat şi media de vârstă a clienţilor. În celălalt magazin, care era la următoarea scară de bloc, de pe această stradă, aveam bijuteriile expuse. Aici, în schimb, am schimbat conceptul după ce am mers la Londra. La magazinul celălalt aveam mulţi tineri, vindeam multe inele de logodnă. Aici sunt mai mult în categoria 40+.

Momentul Londra a fost unul de hotar pentru Daniela. După ce a finalizat cursul din Antwerp, nu şi-a mai dorit să se întoarcă în România, nici ca angajat, nici ca antreprenor. Voia Londra. A găsit sprijin şi toată susţinerea în soţul său şi a început să împacheteze. Se mutase cu tot ce avea, până şi ramele foto şi-au găsit loc în bagaj. A început să trimită scrisori de intenţie, însoţite de CV-ul său şi diploma de curs.

Cu toate că nu a primit doar răspunsuri pozitive sau oferte bune, angajatorii o felicitau pentru abordarea aleasă. Până când cei de la Fraser Hart au sunat-o. I-au propus o cafea şi o discuţie. A negociat salariul astfel încât să se descurce cu viaţa din noul oraş. Au acceptat, iar asta însemna o procedură de instalare în noul job: recomandări, acte, interviul pentru National Insurance Number şi doar puţin până la prima zi de muncă. În ziua interviului pentru actul de identitate a primit un telefon.

Ne-au sunat de acasă. Soacra mea avea ceva probleme medicale, nu era deloc bine. Evident că ne-am întors acasă. Nici măcar nu am apucat să lucrez. Le-am spus despre ce e vorba, din start era urât să ceri un job şi apoi să tot amâni. Le-am spus din prima că nu mai pot să continui.

Am plecat de îndată acasă, soacra mea se simţea foarte rău, era deja internată în spital. Dar continuam să primesc telefoane din Londra pentru interviuri. A fost o satisfacţie mare, îmi dădea senzaţia bună că există şanse şi că dincolo ne aşteaptă ceva bun, dar în acelaşi timp că nu mă mai puteam atinge de acel ceva.

Soacra mea a decedat la final de decembrie. Înainte de asta ne mutaserăm în apartamentul nostru şi în ianuarie, într-o dimineaţă, m-am trezit cu zeci de apeluri pe telefon. Mama avusese un accident pe trecerea de pietoni. Ia-o de la capăt. Nu a fost grav, dar tot a stat o săptămână în spital. A fost atunci când începuse să-mi fie rău.  

Ce fel de rău?

Acel rău, nu puteam să mănânc omletă. M-am dus la control şi atunci am aflat că eram însărcinată în şapte săptămâni. Atunci am decis să rămânem în România şi să facem magazinul la loc. În 2015 am luat-o de la capăt, cu alte forţe. Un an de zile ne-a luat să-l punem la punct. Am prins startul, după care am născut şi am stat cu Andrei doi ani.

Asta voiam sa te întreb, cum ai ales să te descurci şi cu un copil, şi cu noul business.

Voiam să stau acasă. A fost un copil foarte dorit. În toată conjunctura aia am considerat că merita toată atenţia. După acei doi ani am primit un telefon de la un magazin mare din Bucureşti. Aveau nevoie de cineva care să îi ajute să adune o altă echipă. Am acceptat, l-am dus pe Andrei la grădiniţă, l-am lăsat pe Eugen cu magazinul, iar timp de patru luni m-am ocupat de acea echipă. După ce am finalizat cu ei, mi-am dorit mult să revin aici, în zona asta. Am încercat chiar să iau spaţiul anterior, dar s-au răzgândit proprietarii. Într-un final mi-a venit ideea să-l caut pe proprietarul de aici.

De ce neapărat aici?

Sunt o tipă foarte fidelă, dacă am un ataşament faţă de un loc, nu mă mai detaşez. Nu e cea mai circulată zonă, dar e o zonă bună. Până la urmă şi asta este o carte de vizită. Credeam mult în zona asta. Până la urmă mi-a venit ideea să intru în bloc şi să iau un contact de la administrator ca să contactez proprietarii. Şi au acceptat. Aşa am început în 2018 cu Diamonds Office.

Ştiu că tu asculţi şi poveştile oamenilor atunci când vor să cumpere o bijuterie. La ce te uiţi, ce e important pentru tine ca să te asiguri că la final rezultat e în acord cu aşteptările clientului?

Nu funcţionez după vreun scenariu, mă pliez după omul pe care îl am în faţă. Poate şi datorită acestui lucru oamenii rămân fideli locului. Pentru că nu aud aceeaşi placă. Sunt câteva evenimente pe care oamenii le marchează cu câte o bijuterie. Dacă el a venit şi a făcut aici inelul de logodnă, au venit apoi împreună pentru a-şi face verighetele. Au avut şi un copil, atunci s-au întors să facă şi cercei pentru fetiţă sau orice altă mică bijuterie. Se împlinesc câţiva ani de căsnicie, iarăşi îşi doresc să marcheze evenimentul cu o bijuterie. Dacă tu te asiguri că eşti acolo, chiar dacă pauzele dintre ele sunt lungi, clienţii se întorc. E o continuitate extraordinară.

Acum câteva zile m-a sunat un client de acum opt ani. „Ce faci, Daniela? Sunt eu Cristi!”, „Ştiu, Cristi, am numărul tău.”, „Uite, mi-au căzut două pietricele de la verighetă.”, „Da, sigur, vino.”, „Ce mă bucur! Dar tot acolo eşti?”, „Da, te astept.”.

Când totul se schimbă constant, e tare reconfortant să ştii că îl găseşti pe om în acelaşi loc chiar şi după atâţia ani. Plus că e o conexiune tare frumoasă.

Da, şi eu mă gândesc la asta. E o activitate cu o fluctuaţii multe. Nu există o constantă, nicăieri, oricât de mare şi de puternic ar fi brandul şi locul, în acest domeniu. Ai luni în care nu ştii cum să le pui, să te încadrezi cu timpul, altele în care priveşti pe geam, dar şi atunci ai altele de făcut.

De unde crezi că vine fluctuaţia asta?

Este pur şi simplu o chestie de priorităţi. De exemplu, în unele perioade oamenii sunt mai concentraţi să plece în vacanţă.

Dar cum te poziţionezi tu faţă de această fluctuaţie?

M-am obişnuit. Dar nu înseamnă că nu devin anxioasă. Şi nu neapărat din vreo grijă, ci pentru că nu am activitate. Trebuie să mă preocupe ceva. Eu folosesc foarte mult acest „trebuie”.

Care e de bine sau de rău?

Eu spun că e de bine, soţul meu, săracul, se cam plange. Nu sunt neapărat genul workaholic, dar să ştiu că am de lucru.

Ţie îţi place să faci.

Da, da. Întotdeaua îmi găsesc ocupaţii, mie-mi place să fac. Nu am vrut niciodată despre locul acesta să-l fac să pară altceva decât este. Acum există pârghii şi ustensile de care te poţi folosi ca să creezi o imagine fantastică şi să dai o senzaţie de opulenţă, care dă bine, vinde imaginea asta.

Eu mereu mă gândesc la aşteptarea omului care vine şi nu vreau să se dezumfle. Pentru că îi văd cum vin din alte locuri dezamăgiţi, că trebuie să aştepte trei săptămâni să aibă un inel. Dacă pot, îl livrez şi în trei zile. Dar ca să obţii asta e greu, ai nevoie de oamenii potriviţi. Eu cu Ciprian lucrez de trei ani, care pe lângă faptul că e un bijutier excelent, nu am reproşuri faţă de el, este un om şi foarte serios şi muncitor, ceea ce pentru mine este foarte important. Altfel sunt mulţi care spun că fac, dar stai după ei o lună de zile. Ţintuitorul este iarăşi foarte bun, cu el lucrează şi alte magazine, uneori se aglomerează, dar este un om serios.

Cu ce îţi ocupi timpul atunci când nu eşti aici?

Citesc, dar multă energie se duce pentru copii. Şi când am decis să mă întorc la muncă, după nouă luni – în cazul Elenei, îi spuneam bonei să vină aici. O alăptam pe Elena aici, nu am vrut să o privez de toate lucrurile pe care i le-am oferit lui Andrei. Ei sunt pe primul loc. De fapt asta e, priorităţile. Poţi să te duci să îţi faci şi unghiile, să te şi coafezi, poţi să faci mai multe, dar e în funcţie de priorităţile tale.

Cred că depinde şi de nevoile fiecăruia, dincolo de priorităţi, acelea care se cer mai mult acoperite.

Aşa e. Eu, de exemplu, sunt foarte bine cu mine. Când nu eşti bine cu tine şi cu ceea ce faci, cauţi în permanenţă. Cauţi ceva să îţi schimbe starea. Eu mă simt bine cu mine. Pentru mine momentele perfecte sunt, de exemplu, atunci când stăm duminica toţi acasă şi reuşim să vedem un film cu copii. Îmi place şi să călătoresc, dar nici nu mi-am făcut un scop în viaţă din travelling sau social media. Uneori parcă e o întrecere cu prietenii, cu familia pentru cine pleacă mai mult. Fii tu! Soţul meu îi zice băieţului nostru: „Tati, gândeşte tu, cu mintea ta.” Cam aşa e.

Conversaţia continuă şi off record. Mai împărtăşim câteva poveşti, se răceşte şi cafeaua. Ne sorbim ultimele picături. Maria se aşază lângă noi, ne bucurăm de câteva bijuterii despre care aflăm detaliile de culise. Daniela e un partener de poveste excelent, iar dacă timpul ăsta n-ar fi aşa strâns, am mai fi zăbovit câteva ceasuri.

Pe Daniela o găsiţi oricând dornică de poveşti pe Calea Victoriei 112, Diamonds Office.

Diamonds Office

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here