Dac-ar fi să recitesc o singură carte…

1
Timp de citire: 3 minute

… de anul acesta, probabil sigur că l-aș alege pe Zafón.

Am primit Umbra vântului de Carlos Ruiz Zafón, de ziua mea, de la Alexandra și Andrei, după ce auzisem deja toate laudele care i se cuvin acestei cărți. Am fost și n-am fost curioasă. Habar n-am cum am ajuns la ea într-o seară, la câteva luni după ce uitasem că o am și zăcea rătăcită pe-un raft al bibliotecii.

„Uneori credem că oamenii sunt niște bilete de loterie, că există ca să transforme în realitate, iluziile noastre absurde.”

Titlul primului capitol m-a convins: „Cimitirul cărților uitate”. Apoi, pagină după pagină, m-am transformat într-un diletant care nu visa decât să termine ce are de făcut și să mai citească câteva pagini. Am luat cartea cu mine și la munte și în vacanță în Zagreb (așa cum am cărat peste tot și Toată lumina pe care nu o putem vedea); ba chiar am visat personajul principal și un episod care ar fi putut exista. Și o discuție acidă cu Fermin.

Chiar așa, vi s-a întâmplat să visați personaje sau acțiuni din cărți?

Revenind. N-o să încep să sintetizez firul narativ din Umbra vântului, nu mi se pare relevant. Dar pot să vă spun ce m-a cucerit pe mine. Tabloul unei Barcelone din anul 1945. Ideea unui univers construit aproape exclusiv în jurul cărților. Scrisoarea de dragoste adresată literaturii, așa cum mi-o definesc eu. Și o mână de personaje pe care aș putea să le convoc oricând la categoria „prieteni imaginari”.

Dacă ar exista ceva care s-ar numi „film pe hârtie”, Umbra vântului ar putea concura cu ușurință la această categorie. O viziune cinematografică, scrisă cu o frază absolut minunată. Mi-a fost foarte greu să articulez materialul acesta, pentru că n-am știut de unde să încep. De unde începi atunci când descoperi o carte pe care ajungi s-o iubești, pe care o subliniezi aproape în întregime și în a cărei poveste te dizolvi la fiecare lectură?

„Nu există limbi moarte ci doar creiere în letargie.”

Mi-e imposibil să descriu cât de mult mi-a plăcut. Sigur, m-aș putea pierde într-o laudă deșănțată a cărții, dar cui i-ar folosi?

Da, recunosc, sunt câteva – să le spunem „scăpări”. Dar e ușor să le treci cu vederea pentru că găsești atâta poezie, atât de multă intrigă și mister, personaje conturate minunat, umor, nostalgie și felii de simbolism. Și, orice ar spune oricine, Umbra vântului are consistența unei cărți pe care ai putea-o reciti.

„Cărțile sunt oglinzi; vezi în ele numai ceea ce ai deja în tine.”

Umbra vântului este doar prima parte a tetralogiei imaginate de autor. E genul de carte cu care poți face schimb de singurătate. Și, ceea ce e demn de menționat este faptul că e o carte tradusă excelent de către Dragoș Cojocaru, care reușește să păstreze amprenta tonului lui Zafón.

V-o recomand cu apăsare, cred c-o să vă stârnească admirație și obsesii.

1 COMMENT

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

fifteen − 6 =