Timp de citire: 7 minute

Povestea de astăzi începe la mii de kilometri depărtare de România, tocmai în Montreal. Ajunsă în București, cu prilejul Bucharest International Dance Film Festival, ediția a VII-a, Marlene Millar îmi povestește la o cafea, într-o semi-liniște din mijlocul Bucureștiului, cum a trecut de la pasiunea pentru design și arhitectură la dans, ca mai apoi să descopere lumea cinematografiei și să-i rămână fidelă mai bine de 30 de ani.

A călătorit mult, de la Arctic în India, din Irlanda, în Burkina Faso, a predat, a fost mentor, a regizat, a scris, a produs, a colaborat – pe toate le-a făcut despre și pentru dans, mereu cu o cameră video în mână și cu o sete despre care abia aștept să aflu cum poate fi susținută vreme de o viață.

Marlene Millar, la BIDFF 2021

Totul a început în copilărie. Când ți se spune repetat că ești genial în ceea ce faci, chiar și dacă-s două linii desenate pe hârtie, încrederea prinde rădăcini și se maturizează odată cu tine. Marlene provine dintr-o familie care a încurajat exprimarea creativă  – de orice formă. Poate de aceea, atât ea, cât și cei trei frați ai săi orbitează fiecare în domenii creative: design, arhitectură, film.

„Părinții ne-au încurajat mereu să ne exprimăm, să folosim artele vizuale, să desenăm. Tatăl meu construia mereu câte ceva, iar mama ne spunea constant că suntem minunați în ceea ce facem.”, își amintește Marlene atunci când o întreb despre începuturile meseriei sale.

Tatăl meu construia mereu câte ceva, iar mama ne spunea constant că suntem minunați în ceea ce facem.

A devenit interesată de design și de spații arhitecturale încă din tinerețe, dar și de natură – mărturisește că, în copilărie, își petrecea mult timp la țară, într-un peisaj cu lacuri și munți, natura fiind și acum spațiul în care se retrage pentru deconectare. A păstrat aproape dorința de a fi în spații arhitecturale interesante și atunci când a început să studieze dansul la universitatea din Canada – despre care spune că a fost dragostea sa cea dintâi. Aceasta a condus-o ulterior înspre o pasiune și mai mare:

„Am ajuns să lucrez în film prin intermediul dansului. Fiindcă la facultate trebuia să facem noi propriile coreografii, alegeam spațiile inedite atunci când trebuia să-mi amplasez lucrarea de dans într-un cadru. Mai apoi, ca să pot împărtăși munca mea cu profesorii și colegii, trebuia să aduc și o cameră video ca să filmez coreografia. Practic dansam în propria mea lucrare. Așa că a trebuit să-mi dau seama cum să reglez camera, cum să o folosesc. Astfel am devenit fascinată de o altă lume, una pe care o cream cu alte unghiuri, cu adâncime. Prima mea dragoste a fost dansul, dar mai apoi am preferat să folosesc filmul ca mediu de lucru, mai mult decât scena sau spectacolele live.”

Petru Marlene dansul nu este doar o formă de artă, ci și un limbaj – unul care ajută la exprimarea unor idei, gânduri sau emoții prin gesturi, mișcări și prezență.

„M-a fascinat și ideea că un dansator poate traduce prin corpul său idei complexe pe care să le ofere mai departe unui public, că ajunge să se stabilească o conexiune emoțională sau că poate declanșa în mintea privitorului un gând, un răspuns. M-a inspirat foarte mult acest aspect.

Dar să transpui toate acestea într-un film adaugă lucrării respective un alt strat. Mereu mă gândesc cum pot să fac dansul mai accesibil, cum poate să ajungă la cei care n-au șansa să-l vadă live, să-l experimenteze.

Așa că am ales filmul pentru multitudinea de posibilități și de întrebări pe care mi le punea la dispoziție: cum pot face ca un anumit gest să atingă ceva profund în omul care urmărește acel film? Ecranul poate că nu transmite la fel de multă energie cum o face un spectacol live, dar reușește să-ți captureze niște detalii prin care se creează o intimitate fantastică, pe care altfel n-ai putea să o trăiești.”

„Ecranul poate că nu transmite la fel de multă energie cum o face un spectacol live, dar reușește să-ți captureze niște detalii prin care se creează o intimitate fantastică, pe care altfel n-ai putea să o trăiești.”

Marlene Millar

O ascult pe Marlene și-mi amintesc de ediția BIDFF 2019, atunci când am văzut în prima seară de festival „And Then We Danced” – un film ale cărui mișcări dure și ascuțite încă le pot vizualiza dacă închid ochii. Mă întreb atunci, dincolo de baza sănătoasă pe care s-a dezvoltat artistul și profesionistul Marlene, ce altceva a contribuit la creșterea sa profesională și personală? Poate au fost profesorii, călătoriile, oamenii alături de care a lucrat sau descoperiri personale, momente de evrika? Râde când se gândește că trebuie să scotocească prin 30 de ani de experiență ca să răspundă, dar își amintește clar despre câțiva oameni:

„Am avut o profesoară pe care am admirat-o enorm, era singura profesoară din cadrul facultății de film. Îmi amintesc că ne preda aspectele tehnice ale filmării. Era genială. Putea să construiască o cameră de filmat în fața ta fără probleme. Era un artist desăvârșit, dar cunoștea la fel de bine și latura tehnică a lumii de film. Mi-a dat foarte multă încredere în ceea ce pot să fac, în abilitățile mele. A avut un impact enorm asupra mea ca artist, ca profesionist și m-a făcut să respect, cu adevărat, latura tehnică a acestei lumi.”

Apoi au fost colaboratorii, o dată Philip Szporer – alături de care a co-fondat compania Mouvement Perpétuel și ale căror filme au obținut 30 de premii în toată lumea. Iar mai târziu, întâlnirea cu Sandy Silva – coreograf și un pionier în combinarea elementelor de percuție corporală cu dans contemporan, alături de care regizează lucrări cu teme sensibile, cum ar fi doliul sau migrația.

Rolurile pe care le are în munca sa nu se rezumă doar la a cerceta un anumit subiect, a scrie scenarii sau la a regiza, cât și la a edita, a produce. Oare în care rol se simte cel mai bine?

Tind să mă refer la mine ca la un cineast – ceea ce ce le cuprinde pe toate. Rolul care mă provoacă cel mai mult este cel de producător – cel mai frustrant, dar și cel mai necesar. Trebuie să mă asigur că toată lumea este plătită, că lucrează într-un mediu sigur. Apoi mai este etapa de scriere și etapa de cercetare care-mi plac foarte mult.

Îmi place să iau o idee și să o explorez. Este și important ca înainte de produce un film, să explorez ideea acelui film cât de mult posibil – de exemplu, pentru proiectul făcut în Irlanda, „The Migration Dance Film Project”, a trebuit să petrecem un timp semnificativ doar în faza de cercetare pentru a justifica costurile de a merge acolo. Pentru a produce trebuie să avem o idee foarte bună, care să fie gândită și cercetată îndeajuns.

Și sigur, mai este regia, care-mi place foarte mult fiindcă e momentul în care chiar se întâmplă ceva concret.”

Marlene este interesată mult și de subiectul identitate – unul care pune multe probleme astăzi și care merită explorat și împărtășit în cât mai multe forme. Dincolo de a produce filme, Marlene lucrează și cu diferite grupuri, de vârste diferite, din culturi diferite și spune că mereu găsește prin dans o punte de legătură între lumi sau generații. Poate că unii dansează tap, alții tango sau execută mișcări de percuție corporală – toate ajung să deschidă o altă lume pentru cel care le execută, ca într-un soi de explorare personală.

Genul acesta de expunere i-a creat lui Marlene contextul potrivit pentru a-și hrăni constant creativitatea. Când o întreb despre cum își menține vie arta sa, îmi povestește tocmai despre călătoriile sale. Ca de exemplu, în India – atunci când se grăbea să strige „Acțiune!” în filmarea unui proiect, dar a fost întreruptă de colegii indieni pentru a binecuvânta platoul înainte de filmare. „A fost atât de frumos, a făcut ca acel moment să rezoneze mult! Mi-a făcut plăcere să cunoașteam și să respectăm acea tradiție.”

Pe de altă parte, tot o întreținere de zvâc și de energie o reprezintă și deconectarea. Marlene îmi mărturisește că mereu e inspirată de un anume ceva, că dintotdeauna a găsit ceva spectaculos de explorat, dar că asta îi aduce,de  multe ori, și o suprastimulare. A învățat să facă un pas în spate, să se retragă încet în natură și să revină în câteva zile la munca sa. Poate că acesta-i cel mai bun răspuns pentru „Cum să rămâi dedicat pasiunii tale?”, dar și pentru a rămâne fidel unui domeniu. Împreună cu:

 „A fost foarte important pentru mine, în toți acești ani, să lucrez cu oameni în care să am încredere, pe care să îi admir. A contat foarte mult să am un sprijin. Câteodată lumea îmi spune că sunt norocoasă să am pe cineva, alături de care să împărtășesc bucuria unui nou proiect sau chiar dezamăgirile atunci când nimic nu se mișcă cum ne-am dori.

De exemplu, unul dintre cele mai grele proiecte la care am lucrat și care încă se desfășoară este „The Witness Project” – asta pentru că este cea mai personală lucrare a mea și pentru că doar eu lucrez la proiect. De aceea, am simțit că e nevoie să invit câțiva oameni în procesul de creație, ca să mă ajute să-l pot duce la capăt. E greu să-ți păstrezi motivația și energia când ești singur. De aceea, pe mine m-a ajutat să lucrez în echipă, să simt un sprijin. Cu siguranță a contribuit la longevitatea muncii mele.”

Oricât de serios ar fi un subiect, trebuie să găsești bucuria pentru care lucrezi la acel proiect.

Marlene Millar

Marlene e genul de om care vorbește cald, delicat, firav, aproape că-ți șoptește, ca și cum ar împărtăși cu tine un secret. Și-mi place mult genul acesta de tovărășie, chiar și dacă-i pasageră.

Înspre finalul discuției, povestim despre câteva lucrări, îi spun că proiectul său „Lay Me Low” mi-a amintit ceva din delicatețea și profunzimea peniței lui Joan Didion, iar Marlene zâmbește; spune că este una din scriitoarele sale preferate. Profit de ultimele momente și smulg de la aceasta un gând pentru cei care trăiesc, chiar acum, un zbucium creativ:

„Să se asigure că le place ceea ce fac. Este atât de ușor să fii copleșit de proiecte mari, de finanțări, de a avea acces la cine știe ce resursă. Dar să le ia pe rând și să meargă cât mai adânc cu un subiect. Și…să se bucure, asta-i foarte important. Oricât de serios ar fi un subiect, trebuie să găsești bucuria pentru care lucrezi la acel proiect.”

Mulțumesc, Marlene, a fost o încântare! Și BIDFF, pentru invitația la dialog!

Dacă ți-a plăcut, citește și:

Interviu cu Simona Deaconescu: mai mult dans și mai puține „dansuri”

„Înțelege și aprofundează-ți meseria!” – Interviu cu Peter Schneider, primul președinte al studiourilor de animație Disney

„Different types of love are possible” – Interviu cu Judith State

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here