Cum mai arată munții noștri? 12 Apostoli și drumul eroului

0
120

”Mi-e frică, mi-e frică!”

”Când ne oprim să mâncăm?!”

”Imediat, doar să mai coborâm puțin.”

”Bine, dar asta ai spus și acum… jumătate de oră. O să mănânc un Snikers dacă nu ne oprim.”

”Mi-e frică, mi-e frică!”

Așa a arătat o parte din zilele libere la munte. Am luat drumul Călimanilor, ne-am echipat cu apă, mâncare, cu prea multe haine și am pornit pe traseul către Piatra Roșie. O urcare de 1700 de metri, de 2 ore, ca pentru începători. Garantez că s-a simțit dublu.

Pentru coborâre am fost sfătuiți să urmăm alt traseu, al celor 12 Apostoli. Ne-am conformat. Și bine am făcut, căci a fost  fantastic de frumos: am schimbat pădurea cu dealurile, apoi cu pajiștile, cu văile, cărări tematice, ca la final să ne răsfățăm cu priveliștea de ansamblu a traseului pe care îl făcusem. Cel puțin 20 de kilometri de munți și culori de toamnă.

Călimanii sunt generoși în trasee, doar că nu sunt comozi și spun asta gândindu-mă la sentimentul pe care îl transmit. Spre deosebire de Ceahlău, Călimanul poartă cu el un mister și parcă e mult mai sălbatic, iar asta se simte, cel puțin pe traseul de coborâre 12 Apostoli. Transmite un sâmbure din legendele care îl cuprind: de ritualuri magice și ceremonii dacice, de haiduci prezenți și zâne răzvrătite. 

Eu l-am simțit și ca drumul eroului: urci până pe vârf, te bucuri de priveliște, dar nu e de ajuns. Urmează coborârea și provocarea. Abia după ce treci de pădure și te descarci de mister, începi să străbați muntele prin poteci și dealuri. Abia atunci poți spune că ai învățat ceva. Pentru noi, a fost echivalentul cu o încetinire a motoarelor, prezență, protecție și tovărășie:

Am tratat drumurile cu… slowness –  Când, în general, toți ne grăbim înspre undeva, e puțin ciudat să răspunzi cu: ”Nu, nu ne grăbim, putem aștepta.” sau să conduci încet astfel încât să prinzi toate culorile de pe drum. Oamenii au ridicat din sprânceană. Eu sper că s-au dus acasă și că au povestit la cină: ”Să vezi ce am pățit azi. Niște tineri…”

Ne-am molipsit de mindfulness –  Când nu am mai putut, ne-am concentrat pe moment: pe respirația greoaie, pe bujorii din obraji care ardeau, pe vânt, pe aerul care înțepa nările, pe foșnete, pe liniște. Am lăsat telefoanele deoparte și ne-am uitat în jur: la oameni, la ce lipsește, la ce e bine făcut, la culori. Arămiul, galbenul și roșiaticul ne-au cucerit, ca și cum ar fi fost prima dată când simțeam toamna.

Ce bine e să te simți protejat – M-am tot întrebat, oare care să fie motivul pentru care muntele e mereu o opțiune, indiferent de anotimp? Acum mi-am dat seama: fie că e poalele muntelui sau inima lui, întotdeauna mă voi simți protejată la munte. Într-un procent atât de echilibrat, încât să nu umbrească libertatea. Și poate că merită să încercăm ecuatia asta și în relațiile noastre: să protejăm, dar și să il bucurăm pe celalalt de libertate, fie că vorbim de prietenie, cuplu sau părinte-copil.

Ne uscăm în singurătate – Cu gândul acesta m-am întors în București. Am trecut prin câteva zone cu brazi tăiați, iar restul uscați. Mi-am adus aminte de introducerea lui Peter Wohlleben, în ”Viața secretă a copacilor”:

”Un copac nu e o pădure, nu poate asigura o climă locală temperată, stă în bătăia vântului și e la cheremul vremii. Împreună, însă, mai mulți copaci pot crea un ecosistem care îmblânzește extremele meteorologice , înmagazinează apă și generează umiditate. Într-un astfel de mediu, copacii sunt apărați și pot trăi până la adânci bătrâneți. Pentru a reuși acest lucru, comunitatea trebuie apărată cu orice preț. Dacă fiecare exemplar s-ar preocupa doar de sine însuși, atunci cele mai multe nu ar ajunge la vârsta senectuții.”

Și atunci m-am gândit: oare nu suntem și noi la fel? Am scris despre faptul că deși introvertiți, tot avem nevoie de socializare. Deși răniți sau dezamăgiți, tot avem nevoie de dragoste și relații. Deși pesimiști, tot avem nevoie să facem o schimbare cât de mică: azi e un plastic aruncat unde trebuie, mâine e renunțarea definitivă la folosirea lui. Ne uscăm în singurătate, iar pe lângă noi se usucă și ceilalți. Astfel riscăm să ne pierdem simțul comunității, al grijii pentru celălalt, al prețuirii conviețuirii.

Recunosc că mă cuprinde nostalgia la amintirea muntelui, așa că mă opresc. Sunt curioasă, pe tine ce te-a învățat muntele… sau marea?

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here