Cu ochii-nchiși, cu degetul pe hartă

0
171
Timp de citire: 3 minute

Am închis ochii preț de multe minute cu gândul de a scotoci bine prin memorie locuri-minune pentru o vacanță scurtă în țară. Și exercițiul nu-i ușor, pentru că locuri sunt multe, dar timpul vacanței nu. Așa că m-am lăsat condusă de seninătatea care urmează fiecărei amintiri din vacanțe de felul ăsta, care mi-au bucurat zile de vară în trecut. Mă întorc acolo adesea. Mereu se lasă cu un zâmbet larg pe chip sau în suflet, nu-mi e clar. Știu însă limpede că ăsta e criteriul după care voi alege câteva astăzi aici, pe pagina aceasta. Sper să încânte.

Pornesc la drum spre un loc rupt din basme și care se află exact între Criț și Viscri, în miezul Ardealului la nord de Făgăraș și la sud puțin de Sighișoara. Zona poartă izul altor vremuri. Acum liniștite și blânde. Bisericile fortificate însă lasă loc unei istorii cu zbucium ale cărei urme au căpătat miros pudrat de vechi. De ce i-am zis tărâm? Dacă pornești pe jos din Criț spre Viscri, sau invers, pe drumul cel mai scurt, nu poți decât să traversezi pădurea ce le desparte. Pământ sălbatic, nebătut de om, în care viețuitoare sonore și colorate își duc traiul ca-n rai. Un vis din care nu vrei să te trezești.

Citește și 7 motive pentru care merită să ajungi în Viscri

Alt loc la care mă reîntorc în gând cu bucurie este Isverna, imediat după Tismana, la vest de Târgu Jiu și la nord de Drobeta-Turnu Severin. Aici am regăsit o liniște ca în copilărie. Pe lângă bogăția de cireși, duzi, zarzări… copleșiți sub propriul rod, te îmbracă sunete pe care copil mi le amintesc – cocoși care se iau la întrecere cu câini care latră peste câteva curți mai încolo, coase ascuțite și hârșâit de iarbă tăiată, un dangăt surd de clopot. Încremenirea face locul de o limpezime rară.

Sâmbăta de Sus e o minune între munți, ca o căldare, la care mă poartă gândul într-o bucurie înmulțită. Aici am ajuns de mai multe ori și mereu îmi aduce un alt strat de liniște interioară. Neverosimil de multe. Mereu mă uluiește. Am cunoscut locul acesta acum mulți ani, în studenție. Am stat chiar în chiliile călugărilor. Tăcuți și eterici aproape. Nu-i vezi, nu-i simți. Știi că îți pun o stivă de lemne de care tu trebuie să îngrijești, dacă vrei să nu îngheți noaptea, iar ziua știi că poți mânca alături de ei. Zâmbesc reținut în timp ce-ți iei la fel de reținut și tu din blidul lor destul de generos.

Citește și 110 destinații perfecte pentru călătorii în țară

Un periplu mai amplu în care ar fi bine să încapă câteva zile bune este acela în care intră mânăstirile din Bucovina și Maramureș. Nici n-o să le enumăr. E greu de selectat. Secretul stă în timp. O săptămână sau poate un pic mai mult e numai bună să le acopere pe toate. Aici amintirea îmi e din nou împărțită în două. Le-am văzut copil, cu ochii mari și înțelegând pe jumătate poate din ce vedeam, apoi o revenire de curând care mi-a îmbrățișat amintirea de când eram de-o șchioapă cu cea de-acum. E multă poezie în aerul de aici. Cel mai mult mi-a plăcut să intru în ele la asfințit, când lumea e puțină și e loc bun de primit liniștea adâncă pe care o cuprind între zidurile lor.

În suflet, deși nu e ultima, însă n-am cum, n-am cum, că nu mă lasă ea – ei, bine, nu mă lasă marea să nu zic despre ea. Aici însă cred că ceea ce mi-a plăcut întotdeauna sunt plajele singuratice din nordul zarvei litoralului, spre Corbu sau spre Vadu. Aici marea pare că spală zgomotul lumii febrile și decantează în nisip doar ceea ce șoptește ea – o liniște fără margini. Cumva cred că aici marea nici nu știe să fie agitată sau poate întâmpină la rândul ei pofta oamenilor după calm și tăcere. Șterge larma. Vindecă și trup și suflet.

E multă frumusețe găsită sau negăsită încă. Tărâmurile tac și-așteaptă în cumințenie de leac. 

Text scris de Andra Samson, filolog, antropolog și lector al Fundației Calea Victoriei unde susține atelierul online de scriere creativă.

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here