Corpus Christi

0
190
Timp de citire: 3 minute

Iertarea nu înseamnă uitare, ci iubire”. Aceasta reprezintă traiectoria morală pe care personajele noului film al regizorului polonez Jan Komasa sunt nevoite să o parcurgă. Corpus Christi // Boze Cialo (2019) spune povestea unei mici comunități rurale a cărei coeziune este testată odată cu desfășurarea unui eveniment tragic în care sunt implicați mai mulți membri ai satului polonez.

Procesul de vindecare (sau mai degrabă amnezie?) este surprins prin ochii noului preot al satului, tânărul Daniel (Bartosz Bielenia). Un fost deținut al școlii de corecție, acesta își găsește alinarea sufletească prin întoarcerea la divinitate. Căutând un viitor în care violența, agresivitatea și haosului cotidian sunt reciclate și transformate în iubire, solidaritate și liniște interioară, Daniel se lovește de rigiditatea normelor ecleziastice care-i interzic acestuia accesul către reformare, singurul viitor al tinerilor care părăsesc sistemul instituționalizat fiind la fabrica de cherestea.

Cu toate astea, o serie de evenimente coincidentale (a căror credibilitate ar putea fi pusă ușor sub semnul întrebării, chiar dacă suntem informați încă din prologul filmului de veridicitatea acțiunilor), îl transformă pe Daniel într-un pol de putere simbolică al comunității, odată cu acceptul acestuia de a-l înlocui provizoriu pe vicarul al satului.

Astfel, intenția regizorului devine gradual din ce în ce mai revelatoare: imaginea bătrânului preot reprezintă o alegorie a incapacității Bisericii Catolice atât de a se adapta realităților contemporane, cât și de a-și putea adapta limbajul și metodele în comunicarea cu noile generații de tineri. De cealaltă parte, Daniel (care-și asumă numele Tomasz într-un efort de a evada de patimile trecutului) încapsulează caracteristicile unui rockstar spiritual, capabil să empatizeze și să ofere soluții chiar și după o noapte de cocaină și alcool.

În mod surprinzător, viciile noului reper spiritual al comunității nu sunt condamnate de localnici, în ciuda conservatorismului specific satului est-european. Mai mult, Daniel devine în scurt timp un membru al familiei”. Noul val de popularitate al acestuia stârnește reacția celuilalt pol de putere al satului, și anume primarul Walkiewicz, regizorul Komasa așezând astfel în lumina reflectoarelor monopolul parteneriatului economico-spiritual pe care biserica și administrația îl dețin asupra vieților localnicilor comunităților rurale (sună familiar?).

De aici, intriga filmului gravitează în jurul unei tragedii pe care fiecare membru al micului ecosistem alege s-o internalizeze, căutând astfel o soluție cât mai puțin dureroasă la un eveniment incapabil de a fi explicat coerent (fie de autorități, fie de biserică).

Un sat bun, cu oameni buni

Acesta este un sat bun, cu oameni buni enunță cu emfază Lidia (Aleksandra Konieczna), o membră afectată de tragedie, într-o încercare de a-l convinge pe Daniel (cât și pe sine) că un set de norme și cutume modelate și perpetuate timp de generații sub umbrela religiei etichetează o comunitate ca fiind bună. Cu toate astea, așa-numita bunătate, ascunsă sub imaginea comuniunii, reprezintă doar un foc mocnit sub care se află actele de cruzime ale trecutului pe care așa numita civilizație” a fost construită.

Misiunea lui Daniel se transformă într-o încercare de a ridica o oglindă în fața unei societăți care a ales să treacă peste tragedii, discriminări și inegalități ascunzându-le sub preș, trecându-le cu vederea sau ștergându-le cu buretele,  tânărul preot” fiind nevoit în același timp să-și accepte propriul trecut.

Deși Komasa nu cade în capcana emiterii de judecăți maniheiste, regizorul polonez nu se ferește în a critica numeroase aspecte ale societății contemporane poloneze: de la lipsa de adaptabilitate a bisericii la noile realități contemporane, la un sistem public care-i ține înlănțuiți pe marginalii societății. Deznodământul peliculei adaugă ambiguitate mesajului cinematografic, acționând ca o tema de gândire cu mult după derularea genericului.

Citește și 15 filme pentru nostalgii ale trecutului

Un fel de rugăciune cinematografică

Corpus Christi nu revoluționează tematica dramelor religioase prin structura narativă (care reprezintă și principalul punct slab al filmului polonez), dar reușește să aducă o contribuție importantă genului prin forma pe care o îmbracă filmul. Iar aici meritele îi revin atât regizorlului Jan Komasa, cât și directorului de imagine Piotr Sobocinski Jr., a căror colaborare a dus la stabilirea unui tempo scăzut al peliculei, dând ocazia spectatorului să reflecte atât la poveste, cât și la decor, rolul luminii, sau mediul înconjurător. Sobocinski însuși etichetează modul în care a folosit camera ca fiind „un fel de rugăciune cinematografică”, folosind ca referință în acest sens picturile artisului danez Vilhelm Hammershoi.

Mai mult, filmul este propulsat de forța de necontestat a actorului principal Bartosz Bielenia, care trece ușor (poate prea repede) prin tot spectrul emoțiilor umane: capabil de acte de violență intensă dar și de lacrimi empatice, dansuri bahice și catharsisuri spirituale.

Producția poloneză a avut meritul de a intra în cursa pentru cel mai bun film străin anul trecut în cadrul premiilor Oscar, având ghinionul să fie competitorul direct al filmului Parasite, care a plecat acasă nu doar cu statueta pentru cel mai bun film străin, cât și cu cea pentru cel mai bun film al anului trecut. Cinematografia poloneză continuă să urmeze o traiectorie ascendentă, Komasa construind pe fundația de popularitate a conaționalului său Pawel Pawlikowski, ale cărui filme Ida (2013), și Cold War (2018) au reprezentat un real succes atât pentru criticii europeni cât și pentru cei de peste ocean.

Corpus Christi merită văzut pe marile ecrane din România odată ce situația actuală o va permite.

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here