”Să vezi ce am pățit! Am venit acum cu un Uber și mă întreabă domnul dacă sunt din București. Îi spun că sunt din Cluj. Trecem pe lângă Școala Centrală și îmi spune că e cea mai bună școală din București. Mai stă puțin și mă întreabă: “Dar lucrați în educație?”. Eu îi spun că da. Apoi continuă: “Dar sunteți directoare de școală?”. Îi răspund că într-un fel…da. Mă întreabă ce școală, eu îi spun că una particulară. Să vezi ce-mi răspunde apoi: ”Nepoata mea e la internat, la Cluj.” Noi suntem singura școală cu internat din Cluj! Îți dai seama? Într-un Uber, de la Radisson până aici, deci nu o excursie de jumătate de oră prin București. Și era vorba despre Georgiana, o elevă de-a noastră excelentă. Eu mereu le spun oamenilor că mi se întâmplă…minuni. Pe lângă faptul că găsesc întotdeauna loc de parcare!”
Chiar crezi că sunt minuni sau credința că Se Poate e atât de mare încât atragi lucrurile bune?
Cred că se aliniază.
În funcție de ce anume?
În funcție de cine ești și de crezul tău.
Dragă cititor, te invit să faci cunoștință cu Simona Baciu, omul cu cel mai molipsitor zâmbet pe care l-am cunoscut. Mai târziu, de-a lungul întâlnirii noastre, am înțeles de unde provine această seninătate. Îmi doresc ca la sfârșitul lecturii să zâmbești și tu, așa cum o fac și eu acum, transcriind cele câteva zeci de minute pe care le-am petrecut în compania Simonei.
Am învățat de la ea că cea mai importantă întrebare este ”Dar astăzi, cum te simți?”. Am învățat că fără conștientizare și muncă, nu există un rost în viață. Că trebuie să te retragi mult în sine, în ceea ce te doare, în ceea ce te califică, ca să înțelegi încotro să mergi. Am învățat și că uneori e bine să mergi cu spatele. Da, da! Cu spatele, la propriu. De ce? Afli în continuare.
”E foarte greu să lași lucrurile să ți se întâmple pentru că suntem foarte atașați de ele. Avem atașamentul gândurilor, cărora le dăm o putere mai mare decât au nevoie. Iar gândurile noastre se repetă din experiențele pe care le-am avut noi sau părinții noștri. Și atunci atașamentul este mai puternic. Ce ar fi bine? Să gândim lărgirea spațiului conștiinței, ceea ce face de fapt educația, auto-educația.
Pentru că spațiul conștiinței e foarte mic și erodat, foarte mult pe pilot automat. Ieri dimineață mergeam la aeroport și de obicei las mașina la școală, iau un taxi și merg spre aeroport. Dar ieri m-am trezit în drum spre aeroport cu mașina și mi-am spus că trebuia să o las la școală și să iau un taxi. Mă întorc, ajung în fața școlii, mă uit la ceas și zic nu! Nu mai am timp să aștept un taxi, s-ar putea să pierd avionul, mă duc cu mașina. Toate drumurile astea întortocheate pe care le-am făcut, m-am dus încolo, am venit încoace, am schimbat sensurile, m-am întors, am uitat pur și simplu. M-am întrebat ”Oare de ce a trebuit să fac atâtea drumuri ca să ajung în același loc?”
Și mi-am dat seama că de foarte multe ori în viața noastră suntem pe pilot automat. De fapt, această întortochere, de a mă întoarce înapoi la școală, de a nu găsi drumul drept, de a ajunge în fața școlii și de a merge totuși înapoi cu mașina mea a fost o lecție retrospectivă a mea, cea care eram acum 25 de ani.”
Cum s-a simțit asta?
M-am simțit bine când am continuat drumul. Punem atât de mulți factori de stres pe noi, suntem pe acest pilot automat care ne duce într-o stare de nefericire. Avem destinația în față, dar nu ne bucurăm de călătorie.
Simona a început călătoria sa, cu acte în regulă, la 28 de ani, când a decis să spargă granița dintre ea și elevi. Nu a fost niciodată o persoană distantă astfel că nu a putut suporta mult spațiul rece care exista în clasă. Și-a dat demisia. ”Ce avea să facă?!” o întrebau toți.
”Când eram profesor la catedră, relația dintre mine și elevi nu era una flexibilă, era un spațiu la mijloc din cauza căruia nu ne puteam uni. Totul era rigid. Apoi am pornit într-un spațiu total diferit, în care copii se ascundeau sub băncuțe și mă întrebam ”Doamne, Dumnezeule, oare de ce am facut eu asta?”
A fost o schimbare uriașă. Acea provocare a fost provocarea vieții mele. Grădinița Happy Kids s-a născut din dorința de a nu avea spații între noi, ci de a crea relații. Atunci când eu zâmbesc, tu zâmbești. Când eu casc, tu caști. N-am știut încotro voi merge. Toată lumea spunea că nu se poate.”
Acum poate părea banală ideea unei grădinițe private, dar sunt sigură că atunci societatea nu era deloc pregătită pentru o astfel de deschidere. Cum ai ajuns tu la părinții acelor 12 copii care au umplut sala de clasă în care era transformată camera ta de apartament?
Povestea a fost foarte interesantă de la început. Mie îmi place foarte mult să mă plimb și să alerg. Momentele mele de liniște și de pace interioară sunt atunci când alerg sau când umblu. Sunt momentele în care îmi vin toate ideile, în care am scris cartea, în care am construit sisteme, pe toate le-am gândit umblând. Acum, mai nou, umblu și cu spatele.
Cum așa?
Mă provoc în continuare. Toată viața mergem doar înainte, avem o singură perspectivă. M-am gândit într-o zi, plimbându-mă prin pădure, cum ar fi să văd pădurea din altă perspectivă. M-am întors și am început să umblu cu spatele.
Deci vorbim efectiv de a merge cu spatele, nu e nici o metaforă.
Da, da. Oricum mă întorceam pe același drum, dar… experiența era alta. Și atunci mi-am dat seama ce ne provoacă pe noi, și anume experiențele. A fost foarte dificil la început. Ceea ce m-a făcut din nou să reflectez: de ce a fost dificil? Am avut aceleași sentimente ca atunci când am început proiectul cu grădinița. A fost neîncredere.
Nimeni nu avea încredere în mine, toată lumea a crezut că sunt o ciudată. Colege mele mi-au spus că nu va veni nimeni la grădinița ta. Am avut prietene care mi-au spus ”Eu nu mi-aș aduce copilul la grădinița ta.”
Ca să mă întorc la primele experiențe de mers cu spatele, mă uitam mult peste umăr. Așa cum cu 25 de ani în urmă mă ancoram mult în părerea altora. Aveam teama că o să mă vadă alții și că fac un lucru care nu e firesc pentru care voi fi judecată și criticată.
Am continuat să merg cu spatele. Și m-am gândit la fricile mele: că voi cădea, că mă voi lovi, o să mă fac de râs, că sunt singură în pădure, nimeni nu mă poate ajuta și mi-am dat seama. Oh my God! Până unde pot să merg cu atâta greutate și frică? Mi-am propus ca în fiecare zi să merg tot mai mult cu spatele. Așa am învățat o tehnică, fără a mă uita peste umăr și fără a mă uita în spate: urmăresc pasul prezent.
Am văzut că atunci când nu mă las și mă provoc, lucruri minunate se întâmplă și întâlnesc oameni extraordinari. Cred că acesta e drumul nostru, de a încerca să cunoaștem direcția. Atunci când merg cu spatele știu direcția.
Cum faci să afli direcția potrivită?
E deja stabilită. Tu când apuci pe un drum ai decizia să mergi cu fața, cu spatele sau lateral.
Și dacă sunt o persoană care mereu șovăie? Care nu se poate decide nicicum, dacă înainte, în stânga, dreapta sau în spate?
Încerci. Sau uneori te oprești și plângi. Și suferi.
Ciudații schimbă lumea, îmi spune Simona după ce îi povestesc despre profesorul din liceu pe care nu îl înțelegeam, părea desprins din altă poveste. La întâlnirea cu Simona mi-am dat seama, era și el unul dintre acei ciudați, care punea întrebări inconfortabile, care ne provoca la discuții. Atunci nu eram pregătită pentru asta, n-am știut că ciudat are și puterea de a schimba lumea, nu doar puterea de a fi blamat pentru că ești o pată de culoare. Și Simona a colorat mult peisajul pe care l-a atins. Dar asta a venit la pachet și cu multe nuanțe de gri, temeri, întrebări și suferințe. Toate se văd, în continuare, în ochii ei atunci când povestește
”Știi cum a fost atunci? Am dat un singur anunț în ziar la care lăsasem numărul mamei. Am ajuns acasă și am întrebat-o pe mama dacă nu a sunat cineva. ”Nu o sunat nimeni.” Eu îi spun: ”Tu mama, da chiar nimeni?”. Tanti Maria, care ne ajuta cu treburile casei, a venit la mine și mi-a spus: ”Simona, au sunat niște oameni , iar eu am scris numerele de telefon.”
Atunci mi-am dat seama că nu avem doar fricile noastre, ci și pe cele ale celor dragi nouă. Pentru că deciziile noastre îi pot influența sau răni și pe ceilalți. Mama mea era speriată că renunț la un post sigur din centrul orașului. Simțea nevoia să mă protejeze, deși aveam deja 28 de ani atunci. Nu făcea acest lucru din egoism, ci din iubire, crezând că așa mă protejează. Asta a fost o lecție pe care am învățat-o târziu, cu copii mei. Dacă mama m-a protejat pe mine și eu i-am protejat pe ai mei. De multe ori nu era nevoie. Astăzi învăț de la fiica mea: ”Mama, e ok, când am nevoie îți spun.” Dar mi-e foarte greu să aștept acel când am nevoie.”
Ce gând ți-a rămas aproape din vremea aceea?
Tot ce am vrut eu atunci pentru ei era să îi învăț să zâmbească. Mulțumirea a venit mulți ani mai târziu. Le începeam lecțiile cu întrebarea ”How are you feeling today?” Și aveam niște fotografii cu fețe cu ajutorul cărora să poată răspunde. Am început fiecare dimineață cu întrebarea asta. Vorbeam cu ei despre sentimente.
Ani mai târziu, s-a organizat o gală de premiere a elevilor excepționali din Cluj, la Opera Română. Am avut acolo bucuria și surpriza să dau un premiu unui fost elev de al meu. El nu știa că sunt acolo, nici eu că el era prezent. Și după ce i-am dat premiu, l-am întrebat: ”Cătălin, how are you today?” S-a uitat la mine și mi-a spus: ”Miss Simona, acesta a fost motto-ul meu în fiecare zi. Când îmi era greu, la asta mă gândeam.”
S-a lăsat tăcere între noi. Pentru câteva momente s-a auzit doar melodia din surdină. Ne scuturăm de emoție și revenim la momentul prezent – unul în care proiectul Simonei s-a transformat mult. Între timp grădinița a devenit un colegiu internațional de elită, Simona a continuat să evolueze și să nu se oprească din căutat. În drumurile sale prin sutele de școli pe care le-a văzut în întreaga lume, Simona a găsit în America un concept altfel, unul despre care nu auzise foarte multe. Un concept care a reprezentat de fapt și motivul întâlnirii noastre.
”Îmi aduc aminte că am auzit pentru prima dată termenul de mindfulness, acum 12 ani, în 2008. Mă întorceam de la o conferință în educație din Guatemala, cu directorii celor mai bune 100 de școli din lume. Și m-am oprit în Washington, la prietena mea Susan, cea alături de care am scris cartea, și care a fost mentorul, ghidul, prietena mea. Stăteam la masă și îi spuneam că sunt îngrijorată fiindcă simt dinamica din școală, simt că profesorii sunt foarte stresati, creștea presiunea pe ei, simțeam că vine valul. Vorbeam cu ea despre ce puteam face.
Ea la momentul acela practica meditația deja de ani de zile. Apoi mă întreabă dacă am auzit de mindfulness. Nu stiam exact ce înseamnă. Zicea ea că e meditație și că se aplica deja în businessuri în America, în școli la fel, dar foarte puțin. După câțiva ani, am mers din nou la ea. Povesteam despre eforturile și presiunile pe care le resimt profesorii și voiam să îi ajut, era greu să schimbi sisteme, să uiți ce ai învățat și să o iei de la zero. Mi-a zis: ”Simona, hai să facem împreună un program pentru ei.” Și așa am început să lucrăm la The Teacher Within.”
Mindfulness pentru profesori
Răsfoiesc cartea și mă simt ca un copil care a primit o jucărie nouă. De data aceasta, jucăria are și o prefață, care mă face și mai curioasă. Mă opresc la unul dintre comentarii, scris de Valérie Cioloș Willemin – trainer autorizat de mindfulness. Spune așa:
Simona Baciu and Susan Shapiro offer important insights for us, as human beings and specifically as teachers. (…) Beyond hard skills, teachers transmit the soft skills they embody. So who they are matters! (…) Within this book, we as teachers find a safe way to access our inner resources for the sake not only of our students but also of ourselves.
Așadar, The Teacher Within – A Mindful Journey Toward Well-Being For Teachers In The 21stCentury este un ghid de tip oglindă, care își dorește să îi ajute pe educatori să privească în interiorul lor, înainte de a privi la elevii lor. Cum? Prin respirație, meditație, concentrare, frici, calități, acțiuni, transformare.
Mă întreb, oare cum au reacționat profesorii în fața acestui mindfulness?
Când am venit acasă au spus că sunt o ciudată, că e o prostie, că nu e religia noastră. Am tăcut. Rezistența a fost foarte mare. Dar cea mai mare rezistență a venit din partea mea.
Pentru că tu credeai că ei nu sunt pregătiți.
Da! Dacă mă uit înapoi acum, a fost mult despre mine: eu nu eram conștientă de mine, de spațiul și de timpul meu, eu nu voiam să-mi găsesc punctele tari, să iau acțiuni potrivite. Cât timp nu am fost eu în stare, nu am putut să văd transformarea. Scriam cartea alături de Susan și i-am spus la un moment dat că poate ar trebui să schimbăm termenul de mindulness pentru că profesorii nu erau pregătiți pentru asta. Dar printre acei profesori care nu erau pregătiți, eram și eu.
Cât a însemnat pentru tine acest salt către transformare?
4 ani. A fost un drum foarte frumos. După ce s-a întâmplat transformarea, restul a venit de la sine pentru că nu o mai luam personal. I-am adus pe profesori la seminarul lui Susan, le-am lăsat ușa deschisă, i-am lăsat să aleagă. Când am lansat cartea în școală, a fost ceva fantastic. 40 dintre colegii noștri au dorit să ne fie alături, fără să îi forțeze nimeni pentru că până la urmă este o călătorie cu ei. Unii au reușit să o ducă la sfârșit, alții mi-au spus că au căpătat o altă ordine, iar alții își văd colegii supărați și îi întreabă dacă au luat o pauză, dacă au respirat. Asta mi-am dorit.
Ce fel de emoții te-au însoțit pe parcursul acestor 4 ani?
În primul rând, am experimentat emoțiile negative, apoi am început să-mi identific nevoile. În momentul în care am încercat să pun în locul frustrării încredere, iar în locul anxietăților și a spaimelor că sunt judecată, am pus asta sunt eu. Și dacă o să fiu mai puțin, atunci o să fiu mai putin. Dar nu a fost așa. E foarte fain să te uiți înapoi. Pentru că ceea ce facem noi acum este să mergem înapoi pe drumul pe care am mers înainte.
Ce complicat de frumos sună! Cartea a continuat cu proiectul unui challenge de 100 de zile, care s-a încheiat chiar vineri, pe 21 iunie. Cum a fost implementat?
A fost o chestie fantastică. Ne-am gândit cum putem să ne dăm seama dacă acest proiect funcționează sau nu. Asta nu e o carte, e o experiență, e o provocare. Stând de vorbă cu o altă prietenă pe care o admir foarte mult, ne întrebam cum putem să măsuram. Și așa ne-a venit ideea unui challenge. Am trimis la colegi un email cu acest challenge de 100 de zile, apoi i-am povestit lui Susan. Ea mi-a spus: ”Let’s share with the world!” Noi avem un grup de psihologi și de oameni în educație cu care ne întâlnim lunar, pe Skype. Profesori din Statele Unite, din Portugalia, Polonia, Macedonia și vorbim despre carte și provocările pe care Teacher Within le poate avea. După ce le-am spus despre idee, toți și-au dorit să intre în provocare. Asa am ajuns să expediem cărți în 8 țări, în 5 zile, iar din 25 de participanți să crească numărul la 100 de participanți.
Acum că s-a încheiat provocarea, ce povești s-au adunat de-a lungul acestor 100 de zile?
Una dintre participante, care e psiholog în Portugalia și care face home schooling, a spus că lectura și practicile de mindfulness au ajutat-o să găsească direcția despre cum vrea să își educe copiii. De anul viitor, în programul de home schooling, va integra și The Teacher Within.
O altă doamnă mi-a zis că a practicat singură până când într-o zi copiii au găsit cartea pe masă. Acum, în fiecare dimineață, alături de copiii ei, face The Teacher Within.
O altă doamnă psiholog, care lucrează cu tineri cu probleme mentale, a luat cartea cu ea la centru. Copiii au văzut cartea cu mărul pe copertă și au fost foarte curioși. A spus că le-a citit 5 minute și că a fost prima oară când copii au stat, au ascultat și nu s-au mișcat. Timp de 100 de zile au continuat să practice exercițiile.
Ce urmează?
Lucrurile merg mai departe. Acum lucrăm la ghid, la Caring Mentors. Ce ne dorim de fapt este ca acest program să fie un program de transformare, de ajutor și suport pentru profesorii care lucrează cu sufletul, cu mintea, să îi ajutăm să-și deschidă calea.
În același timp, este o invitație pentru oricare dintre noi. Unul dintre participanți a fost și o mamă tânără, care a spus că știe de acum cum să-și crească fetița mai bine. Corina a înlocuit oriunde era cuvântul Teacher cu Mother. A citit toată cartea cu Mother Within. O altă prietenă a citit cartea cu Wife Within. Cartea este un ghid. Poți măcar să identifici nevoile tale și apoi să cauți mai multe: vreau să aflu mai multe despre stres, despre gândurile recurente care mă bântuie.
Invitația noastră este o fundație. De acolo poți să contruiești orice, poți să înveți despre vocea ta autentică, despre influența mediului în viața ta, despre cum îți alegi viziunea, despre valori, să-ți identifici punctele tari. Este o invitație deschisă către tine și explorare.
E nevoie de conștientizare și la nivelul conceptului în sine și o spun din perspectiva unui om care nu prea înțelegea despre ce e vorba. Am pus mult timp acest mindfulness în seama altui trend care, la un momento dat, va expira. Dar nu este doar o altă practică budistă care dă bine pe Social Media, ci este felul în care funcționăm noi la nivel de procese fizice, la nivel de gândire.
Am făcut un curs de meditație pozitivă, care mi-a plăcut enorm și care m-a ajutat să-mi fac mai multă ordine în viață. Dar n-aș fi făcut cursul dacă nu scriam cartea și dacă n-aș fi învățat despre mine și nevoile mele. Acolo am învățat că mintea noastră are 2 părți puternice: sabotorii și înțelepciunea. Noi dăm putere sabotorilor. Tot ce ne dorim este să luăm puterea lor și să o mutăm pe înțelepciune, adică în țara lui se poate.
Nu putem fi perfecți, în continuare avem zile grele, în continuare avem discuții în contradictoriu, în continuare relațiile pe care le avem cu cei apropiați și cei dragi nu sunt în perfectă armonie, dar ne uităm din altă perspectivă la ele. Ne uităm cu mai multă înțelepciune, ne dăm mai mult timp, nu mai reacționăm impulsiv. Pentru mine acesta a fost drumul meu înspre aeroport. A trebuit să fac un ocol ca să înțeleg.
De ce am ajuns noi aici, de ce nu mai suntem atenți la noi? Poate că e tehnologia, poate că sunt atât de multe lucruri pe care vrem să le facem într-o zi încât uităm de noi și de nevoile de bază: respirație, alimentație, sport, atenție pentru cei dragi, ascultare. Iar apropo de ascultare…
”Azi dimineață chiar mi-am propus să-mi fac niște rutine în a deveni prietenă cu tehnologia pe care o folosesc. Tot la fel am învățat să ascult. Eram atât de mult focusată pe a spune încât atunci când vrei să faci lucruri, dorința ta de a comunica și de a fi auzit, nu te lasă să îi auzi pe alții. Timp de 50 de ani am vorbit.”
Și acum îți propui să asculți mai mult?
Da.
Acum mă întreb eu, tu nu ești un om care are multe de spus?
Ba da.
Și atunci nu am pierde noi?
Nu, dimpotrivă, ați câștiga pentru că dau spațiu să și învăț.
De la oricine?
Absolut, de la șoferul de Uber am învățat azi foarte multe, de exemplu. De la un cerșetor căruia i-am dat pâine acum câteva zile. Cu cât vorbim mai mult, credem că suntem prezenti. Dar nu. Noi nu trăim singuri pe lumea asta. Eu am darul de a întâlni oameni minunați. Când voi avea timp să scriu o poveste, voi scrie o poveste despre toți oamenii pe care i-am întâlnit în viața mea.
Și pentru că Simona are darul de a întâlni oameni, iar eu simt că ea are niște povești minunate de împărtășit, finalul întâlnirii noastre se iscălește astfel: TO BE CONTINUED…
Mulțumesc, Simona, pentru emoții și povețe!
