Ce se naște dintr-o izbucnire

2
249
Elif Shafak

S-a născut în Istanbul, într-o familie dezechilibrată: o mamă pioasă și habotnică, un tată contrariat de religie, dar absorbit de rațiune și știință, un frate închis și torturat pentru lecturi comuniste, o societate în care femeia joacă rol episodic. Se numește Peri și este protagonista lui Elif Shafak (foto sus), în ”Cele trei fiice ale Evei”.

S-a născut în Idaho, un sat la poalele unui munte, denumit ”Prințesa”. Și aici haosul e contextul în care se prezintă personajele: un tată mormon, ale cărui convingeri religioase pășesc peste sănătatea fizică, psihică și emoțională a propriei familii, o mamă indecisă și surdă la teroarea din jurul ei, un frate tulburat psihic, o familie în care femeia greșește doar prin simplul fapt că s-a născut femeie. Se numește Tara și este cea care își scrie povestea, una atât de dură încât, pe alocuri, mi-aș fi dorit să fie ficțiune.

”Învățare”, de Tara Westover, este autobiografia care mi-a amintit de lumea închipuită de Elif Shafak. Am citit confesiunile lui Tara și cu gândul la Peri, studenta care și-a lăsat familia din Istanbul pentru o educație la Oxford, într-o lume în care încearcă să-l cunoască pe Dumnezeu prin propriile sale experiențe.

Dacă i s-ar fi dat voie să completeze ea însăși rubrica pentru religie, Peri ar fi scris probabil: ”Indecisă”. Așa ar fi fost mai aproape de adevăr. Se abținea să vorbească despre astfel de lucruri cu oamenii pioși, fiindcă, de îndată ce observau că oscilează  între îndoială și credință, se încăpățânau să încerce s-o câștige de partea lor. Puținii atei pe care-i cunoscuse nu erau nici ei foarte diferiți. Că o faci în numele Domnului sau al științei, nu există satisfacție mai mare pentru orgoliu decât să convertești pe cineva la credința ta. A scris în jurnalul ei dedicat lui Dumnezeu: ”Sunt veșnic în cumpănă. Poate că vreau prea multe lucruri deodată și nici unul cu destulă ardoare.”

Tara Westover

De partea cealaltă, în lumea reală a lui Tara, și ea încearcă același lucru, cu toate că străduințele sale nu sunt apreciate nici măcar de ea: școală practicată acasă, fiind autodidactă, fundalul unor ploi de predici necontenite din partea tatălui despre felul în care Dumnezeu lucrează asupra familiei lor, accidentele, examenele, absolvirile, joburile din timpul facultății, îmbolnăvirile, beciul. Peste care se adaugă și rezistența pe care o opunea în fața unei lumi despre care auzise timp de 20 de ani că reprezintă spălare pe creier, depravare, goliciune.

Când îi spusesem tatei că am de gând să merg la colegiu, îmi răspunsese că locul femeii este acasă, că trebuia să învăț despre ierburile de leac – ”farmacia lui Dumnezeu”, ca să pot duce mai departe ce făcea mama. Mai spusese și multe altele, bineînțeles, despre cum mă desfrânam căutând cunoștințele oamenilor în loc de știința lui Dumnezeu, dar tot am hotărât să-l întreb despre trigonometrie.

Căutare și Învățare

Contextul în care s-au născut nu a fost blând cu nici una. Dar și-au găsit un aliat. Peri a transformat jurnalul dedicat lui Dumnezeu în confidentul său, Tara și-a scris în jurnal amintirile și întrebările, astfel încât să o mențină pe linia de plutire. Scrisul a însemnat pentru fiecare dintre ele o terapie, iar școala a reprezentat certificatul către o lume care să le permită să gândească și să vorbească.

”Educația, iubito, educația o să ne salveze. Tu ești mândria familiei noastre nefericite, dar vreau să îți continui educația în Vest!” (..) Atunci realizase pentru prima oară că lucrurile care lui i se păreau obișnuite nu erau la fel și pentru cei din exterior. Atunci realizase pentru prima oară că există o lume ”exterioară”. Acum își dorea ca fiica lui să își facă educația acolo. Era cea mai fierbinte dorință a sa. Peri și sute de tineri ca ea – urmau (…) să salveze țara de la înapoiere.

În lumea lui Tara, educația are un potențial și mai înalt, acela de a-i salva familia. Bun sau rău, tătăl ei rămâne tatăl ei și oricât de mult ar fi vrut să se sustragă influenței sale, nevoia pentru un gând bun părintesc bate nevoia de a ieși din carapace. Pentru Peri, figura tatălui este echivalentă cu progresul său. Însă pentru Tara, figura paternă este egală cu nebunia și cu înapoierea. Cum poți să te lupți cu așa ceva? Cum să te lupți cu un tată care tratează rănile în urma unui accident de mașină cu unguente și o mamă care își vindecă cancerul prin unde energetice?

M-am lovit cu spatele de fier. Prima cădere a fost de la vreo patru metri, a doua – de la vreo cinci. Am fost ușurată când am simțit în gură gustul pământului. (…) Tata s-a uitat atent la tăietura din piciorul meu. Arăta ca o avenă, țesutul dispăruse pur și simplu. Tata și-a dat jos cămașa de flanel și mi-a strâns piciorul cu ea. 

”Du-te acasă”, mi-a spus. ”Mama o să-ți oprească sângerarea.”

E nedrept să trebuiască să lupți cu așa ceva, dar și mai nedrept este să rămâi acolo. Întotdeauna ai de ales. Așa cum a făcut-o Peri, la fel cum a ales și Tara. Fiecare decizie le-a costat ceva: pe una libertatea, pe cealaltă familia. Dar din izbucnirea fiecărea s-a născut căutarea și învățarea. S-au născut ele, așa cum își doreau să fie.

Pe Elif Shafak am citit-o cu pixul în mână, înroșind și încercuind fraze și idei. Pe ”Cele trei fiice ale Evei” le-aș dărui fiecărui prieten pentru că s-ar regăsi cu siguranță în vreun personaj: poate în Peri, cea care e într-o permanentă căutare de sine, poate în profesorul Azur – cel care-și provoacă studenții să-și pună întrebări mari.

Nu uita, să ai curajul ”să te cunoști pe tine însuți” înseamnă ”să te distrugi pe tine însuți”. Mai întâi trebuie să ne facem bucăți. Și abia apoi să asamblăm aceste bucăți într-un nou Eu. Ce contează e să crezi în ceea ce faci.

Pe Tara Westover am ciupit-o imaginar doar ca să mă asigur că ceea ce citesc este real. Dar de ce mă mir? Raiul și Iadul există deopotrivă în fiecare dintre noi, așa cum istoria ne-a demonstrat-o în nenumărate rânduri. ”Învățare” e o poveste pe care trebuie să o citești dacă ai impresia că viața ta nu e ok. Pentru că privită din alt unghi, viața ta este exact ce trebuie, urmează doar să te naști dintr-o izbucnire sau să continui fără nici o luptă.

Dacă  Pământul e un organism viu, care se protejează și se regenerează, care s-a modelat prin furtuni, lupte și izbucniri într-un rezultat de un echilibru aproape perfect, noi de ce am fi menajați? ”Suntem atât de obișnuiți cu viața, încât avem impresia că vieții i-a fost foarte ușor să apară pe Terra. Nici vorbă!”(Mae Jemison). Then… make it worth!

2 Comentarii

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here