Ce ne lipsește de fapt sunt ceilalți

0
443
Timp de citire: 2 minute

Iau „pulsul” oamenilor mei dragi constant. Virtual, pe skype, pe zoom, prin telefon sau prin cine știe ce găselniță digitală. Dar schimbul de informații despre cum suntem și ce-am mai făcut nu poate înlocui interacțiunea directă și emoțiile pe care le avem atunci când ne așezăm față în față cu cineva.

Notă: Aceasta este o mărturisire personală, așa că rogu-vă, aveți îngăduință pentru gânduri imperfecte.

Stăm în case cu toții. Sau cel puțin, așa-mi imaginez. Cafenelele și restaurantele noastre preferate sunt închise temporar, dar au soluții de livrare acasă, ceea ce presupune că ne ușurează starea de nestare. O parte dintre noi se adâncesc în muncă și uită cum trec orele pe lângă ei. Alții se dizolvă în cărți, filme, cursuri, în timp ce o altă mare parte (re)descoperă cum să se joace în bucătărie. Între timp s-a rezolvat și criza făinii și a drojdiei, iar mulți au adoptat maiaua. Teoretic, nu ne lipsește nimic. Și totuși… ce ne lipsește cu adevărat sunt ceilalți.

Ne lipsesc oamenii, oricât de introverți am fi. Eu, ca jurnalist, ca prieten, ca om, din orice tablou m-aș privi, sunt dependentă de întâlnirile cu oamenii. De ai mei dragi, cunoscuți și încă de descoperit, dar și de cei necunoscuți, alături de care încerc să construiesc un pod, să creez o relație. 

Mie îmi lipsește mult celălalt. Îmi lipsește așteptarea, îmi lipsește salutul acela convertit într-o sărutare pe obraz sau într-o strângere oficială de mână. Îmi lipsește apropierea fizică, înclinarea capului, privirea care se izbește de tot ce ne înconjoară în acel moment. Îmi lipsește dansul unui dialog, îmi lipsesc notele de subsol dintr-un meeting.

Îmi lipsește parfumul celuilalt. Și, eventual, pașii care îi anunță prezența, înainte de a se așeza la masă. Dar și mimica sau zâmbetul subtil pe care-l iau ca pe semn de aprobare. Îmi lipsesc subtilitățile întâlnirii care-mi provoacă gânduri pe care le interpretez în fel și chip. Și-mi lipsește poezia întâlnirii, chiar dacă scopul e să negociem pe un contract sau să semnăm anexe.

Radiografia unei întâlniri are infinit mai multe detalii decât un telefon sau un apel pe skype. Un telefon, oricât de binevoitor ar fi, rămâne – așa cum e necesar zilele astea – aseptic. Steril. Fără viață. Lipsit de „amarul bucuriei și dulceața disperării”, cum scrie Amor Towels în „Un gentleman la Moscova”.

M-am tot gândit zilele astea: ce fel de arhitectură interioară să avem să ne mulțumim cu privitul într-un ecran, fără îmbrățișările celorlalți? Tăcerea asta mată care marchează o pauză și care nu poate fi umplută de gesturile celuilalt e aproape ridicolă. Mi-e dor de tăcerile dintre doi sau mai mulți oameni, dar de cele care se lasă fizic între ei. Mi-e dor să ne traversăm cu privirea și cu intențiile.

Îmi lipsesc gesturile alea mici de recunoștință, de visare, de contemplare. Îmi lipsește de fapt, toată babilonia obișnuită: să ne salutăm sau să facem cunoștință, să depănăm amintiri sau să punctăm frivolități, să reluăm firul poveștii noastre sau să începem unul nou, să analizăm meniul și să comandăm cafea, ș.a.m.d.. Să cerem nota. Chiar așa, ce dor mi-e să cer nota!

Mi-e dor de ceilalți conștiincios și domestic. Mult. De fapt, cred că nouă, tuturor celor care iubim legăturile și oamenii, ne lipsesc ceilalți. Cel mai mult, cel mai adânc și cel mai real.

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here