Timp de citire: 4 minute

#thewonderer este vocea intimă care își pune neîncetat întrebări: când, în ce fel, de ce? Uneori absurd. Alteori vremelnic. 

Dar se înființează în aceste pagini și încearcă răspunsuri pentru a-și liniști setea. A sa și poate că și a altora.

Aceasta-i o întrebare-călătorie – din aceea pentru care trebuie să te pregătești ca pentru un drum lung. Mă sperie și adesea nu-mi pot imagina un răspuns concret și bine închegat. De multe ori nu știu să răspund la întrebarea asta, nici când e liniște, nici când e gălăgie.

Dar se spune că nu contează destinația, cât drumul până acolo.

În pragul lui 20 de ani, conta să mă desprind, să capăt independență, să fiu la cârmă. Doar că să fii la conducere nu e prea ușor.

După care a contat cu adevărat să am un drum al meu: al schimbării, al maturizării, să conturez cu bold viața, munca. Apoi a fost important să-mi clarific prioritățile și opțiunile și să orbitez în jurul întrebării „Cine sunt eu?”. Acum? Ce contează cu adevărat? La capătul întrebării cred că stă un răspuns maleabil, depinzând de fiecare dintre noi și de etapele prin care trecem. La mine se aude așa: contează cu adevărat tot ce ține de mine să fac și de ceea ce pot controla – uneori mai bine, alte dăți mai poticnit.

Așa se aude răspunsul la întrebarea asta acum, azi, cu câteva zile înainte de ziua mea – fiindcă așa cum scrie și Matt Haig în „Cartea Alinării”: „Nu trebuie să controlezi tot. Nu trebuie să te ocupi de tot. Nu trebuie să înăbuși tot ce simți doar ca să treci peste o anume zi. Nu poți întoarce valurile. Nu poți sfida gravitația. Nu poți să te pui de-a curmezișul fără să te și rănești. Dar poți să renunți la aparențe. Poți să simți ce simți. Poți să te întinzi dincolo de tine.”

Și atunci, ce contează cu adevărat?

Să-ți fii prieten, la bine și la greu.

Să-ți ceri iertare când ai greșit.

Să faci pace cu tine.

Să te prinzi de mână cu prietenii și să dansezi.

Iubirea – de toate felurile, formele și intensitățile.

Să înțelegi liniștea.

Să dansezi până când nu te mai țin picioarele.

Să nu depinzi de nimeni.

Dar să știi că oamenii sunt bucuroși să și ajute.

Să uiți de telefon din când în când.

Să spui adevărul chiar dacă (te) doare.

Să visezi cât mai mult și cât mai departe – niciodată nu știi care dintre visuri se poate împlini chiar mâine.

Să pui bani deoparte.

Să știi că înțelepciunea nu-i garantată de timp, ci de lucrurile pe care le înveți.

Să cunoști oameni noi – „avem mai multe în comun decât credem”.

Să-i ții aproape pe cei care te cunosc și cu bune și mai ales cu rele.

Să vezi lumea.

O cafea caldă cu lapte cremos și o carte.

Să râzi și să plângi când simți să o faci.

Să închizi ușa (uneori) în urma gândurilor tale și să mai respiri.

Pașii mici, dar perseverenți.

Simplitatea.

Scrisul.

Să știi că zona de confort și disconfortul au nevoie de armonie ca să lucreze bine împreună.

Învățarea – cu pixul, cu cartea, pe băncile școlii, în fața ecranului, peste mări sau țări – de oriunde ar fi, doar să nu se piardă.

Familia.

Să aștepți.

Să nu-ți fie teamă de „nu știu”.

„Să fii chiar tu.”

Chiar nu contează destinația, atâta timp cât există un drum pe care să poți merge. Uite că dacă încep să scriu, lucrurile se așază pe hârtie mai rapid decât le poate produce mintea mea. Nici nu știam că există acolo. Nici nu credeam că au forma asta. Dacă și pe tine te macină întrebări-călătorie, te încurajez să te așezi cu un ceai și o hârtie și să scrii. Scrisul e un partener bun de călătorie.

Dar tu? Ce contează cu adevărat azi pentru tine?

***

#thewonderer încearcă răspunsuri la întrebări mari sau mici.

Dacă nu-ți dă pace o întrebare, dă-ne de știre.

CITEȘTE ȘI:

Tu unde te duci cu mintea când e greu?

Ce înseamnă să te observi?

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

2 × three =