Ce citim în ianuarie?

0
197
Timp de citire: 7 minute

Ianuarie se mișcă mai greu. Sau poate că e mai indulgent cu timpul nostru. Pentru asta am ales zece titluri care să ne însoțească și să ne hrănească sufletul, mintea și zilele mohorâte. Vei găsi două biografii cu ecouri adânci, o carte care ne învață să mai și stăm, alta care ne vorbește despre creativitate, o lectură despre Târgul Moșilor și câteva povești în care merită să ne mutăm, măcar pentru câteva pauze și o cafea bună. Cert e că toate își doresc ca la capătul lor să fim mai curajoși  – căci cum altfel să fii la început de an?

Ce au în comun NASA și Picasso? Așa începe cartea semnată de David Eagleman, specialist în neuroștiințe, și compozitorul Anthony Brandt. Ce legătură să existe între echipa răspunzătoare de Apollo 13, primul echipaj menit să ajungă pe lună, și Picasso – unul dintre cei mai cunoscuți pictori, emblematic pentru originalitatea și saltul creativ pe care l-a făcut pictând Domnișoarele? Autorii pornesc de la aceste două exemple pentru a se uita la un fir roșu, și anume flexibilitatea cognitivă – una dintre acele diferențe care ne separă de regnul animal și care ne ajută să evoluăm, să inovăm, să creăm. Acea parte a creierului care ne îndeamnă să ne schimbăm tunsoarea, să căutăm un alt meniu sau un gust nou, să se activeze atunci când în relația noastră lucrurile tind să devină monotone.

Cartea este un musai mai ales dacă domeniul tău de activitatea este unul creativ, dar nu doar. Creativitatea este  „o cerință biologică”. Ne include pe noi toți. Lectura contribuie nu doar cu explicații și exemple multiple, din istorie și din domenii diferite (arte, știință, inginerie, design, educație), dar dezbate și câteva mituri. Un astfel de exemplu este cel al omului creativ văzut ca geniu neînțeles, care se desparte de lumea în care trăiește și doar în deplină solitudine poate să creeze:

„O concepție frecventă sugerează greșit că artiștii creativi lucrează cel mai bine atunci când întorc spatele lumii. (…) Un context în care nimănui nu-i pasă, nimeni nu acordă atenție, nimeni nu oferă sprijin sau încurajare este cel mai prost scenariu pentru un aspirant la creativitate. Artistul care merge de unul singur, izolat cronic de tovarășii sau tovarășele sale, este o creatură mitică. Creativitatea este, în mod inerent, un act social.”

Fata era foarte palidă, dar pielea irlandezilor era în general aşa, mai ales la roşcaţi, până când vremea o înăsprea. Prezenta şi o ciudăţenie: un puf foarte fin, incolor, pe obraji. Şi, în fond, minciuna fetei privind faptul că nu mănâncă nu excludea o dereglare reală. Lib îşi notă totul.”

Un thriller psihologic, a cărui poveste a fost închipuită de Emma Donoghue și inspirată, în același timp, de poveștile reale ale așa-numitelor „Fasting Girls” (fetele care postesc), din Irlanda anilor ’90. Autoarea povestește că a fost intrigată multă vreme de istoriile acelor fete care țineau post și care, cu toate că erau ținute sub observație, ajungeau și să moară de foame. Senzaționalul, celebritatea și misterul le învăluia cu o aură care devenea din ce în ce mai atractivă. Astfel apăreau și cazuri care se dovedeau a fi doar despre fete care doar pretindeau că țin post pentru a se bucura de celebritate.

Cum autoarea nu a găsit un caz anume pe care să-l desfire într-o carte, a lăsat istoria să o inspire și a compus-o cu penița, rezultând cartea de față. Anna O̕Donnel are unsprezece ani și este pusă sub observație medicală pentru că spune despre ea că poate să trăiască fără să mănânce. Lib Wright este asistenta care notează evoluția fetei și care nu crede în povestea fetei, dar este responsabilă să afle adevărul. Mai departe acțiunea le pune față în față și le transformă fiecăreia viața.

O altă lectură cu nuanță de istorie este cea scrisă de John Steinbeck – autor premiat cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1962 și cu Premiul Pulitzer pentru cartea de față: Fructele mâniei.  Acțiunea începe în Oklahoma, după ce America se confruntă cu o secetă extremă, rămasă în istorie ca The Dust Bowl (am scris puțin despre asta și aici). O familie de fermieri se vede nevoită să lase în urmă casa și pământul și să-și găsească rost și rod în altă parte. Doar că America deja se confrunta cu efectele unei Crize Financiare. Așadar călătoria lor este fotografiată de Steinbeck și mărturisește o bucată de istorie, pe care poate nu am trăit-o, dar pe care ne-o putem imagina.

Dezamăgirea și disprețul față de cei mai sărăci sunt prezente, dar la fel de mult lectura vorbește și despre speranță – iar cea din urmă este un combustibil de care avem nevoie indiferent că e America anilor 40 sau România lui 2021.

Când educația se măsoară în followeri pe Tik Tok și în sfaturi de la „profi online” autoproclamați, știi că trebuie să scoți armele și să te pregătești, fie că ești părinte, fie că nu. Cartea lui Tony Wagner oferă optimism atunci când școala se dovedește a fi prea convențională sau cu prăpăstii pe care musai să le umpli. Este și povestea unui om care s-a răzvrătit împotriva școlii și a metodelor clasice de învățare, dar este și despre căutarea esenței. Nici că se putea un moment mai bun pentru o astfel de lectură.

„Povestea lui Wagner scoate la iveală aspectele critice cu care se confruntă părinții și educatorii în zilele noastre și ne aduce aminte că încercarea și eroarea, perseverența și respectul pentru individ sunt la baza tuturor proceselor de predare și de învățare.”

De înțelegerea modului în care trăim cu zeii noștri depinde și modul în care alegem să trăim cu semenii noștri.”

Această carte nu este o istorie a religiilor, cât o radiografie a locurilor, obiectelor și oamenilor văzute prin filtrul spiritualității. Cu empatie, respect, umanitate și curiozitate, Neil MacGregor colindă istoria și globul pentru a suprinde în fiecare loc și timp cum societatea s-a înconjurat de credințe și ideologii. Religia este un subiect care fie adună, fie dezbină – prea puțin să te lase indiferent și doar să fii îndeajuns de obiectiv și înțelegător astfel încât să nu ducă la urzeală un astfel de subiect. O lectură și un studiu care poate reușește să coasă o înțelegere mai amplă a noastră, a tuturor, fie că suntem religioși, credincioși sau de nici una.

Pe fundalul unui Teheran prins la intersecția unor schimbări politice, o fetiță este abandonată pe străzile orașului. Găsită de un șofer al armatei – la rândul său orfan, decide să îi ofere un cămin și o numește Aria (în cultura iraniană, acesta este un nume de băiat, semnificând de origine iraniană). Lucrurile se complică pe măsură ce Aria nu mai este un copil, fiind crescută la umbra unor femei și a unei societăți care fie o neglijează, fie se uită cu ochi veninoși la un copil adoptat. O carte pe care Margaret Atwood a caracterizat-o ca fiind Un Doctor Jivago al Iranului.

De multe ori simt nevoia să revin la literatura noastră, să gust din dulceața unor frazări și îmbinări de cuvinte cum doar în limba ta poți să le stăpânești. Pentru luna aceasta am pus deoparte o lectură care apelează la simțuri, la imagini și la nostalgii: vechiul Târg al Moșilor (astăzi cunoscut sub numele de Obor). Piețari, cârciumari, personaje altuite și povești dintr-un trecut personal, văzut și simțit de scriitorul Adrian Pârvu. O lectură care promite că „vei privi cu totul altfel lumea Oborului de acum înainte.”

Să nu treacă luna fără o poveste cu ecouri adânci. Sau fără o biografie. Cartea lui David Roberts cercetează evenimentul tulburător al Expediției Antarctice Australasiatice – atunci când, în ianuarie 1913, Douglas Mawson, conducătorul expediției, s-a rătăcit de restul grupului într-un alb fără margini, într-o pustietate care poate să muște și din cei mai rezistenți. O poveste despre supraviețuire, curaj și reziliență.

Să nu faci nimic. Dacă nu ai încercat până acum meditația sau un curs de mindfulness, îți mărturisesc că nu e atât de simplu precum pare. Când te aștepți ca totul să se liniștească, intervine obiceiul: acel ceva ce rămâne de făcut. Sau de planificat. Sau de verificat. Sau de comunicat. Mereu avem ceva de făcut. Să nu faci nimic e greu atunci când, într-o zi normală, multitaskingul și orele nesfârșite la laptop sunt o deprindere executată perfect. Dar pare că olandezii, „considerați unii dintre cei mai fericiți oameni de pe Pământ”, au exersat această artă. Și le merge bine.

„Acum doi ani, reporterul Gebke Verhoeven a publicat, în revista olandează gezondNU, un articol intitulat „Niksen is the New Mindfulness”. Mi-a plăcut mult ideea și îmi amintesc că m-am gândit: Ce mișto, în sfârșit îmi spune cineva că este OK să stai degeaba. Ei bine, abia ăsta e un tred de wellness pe care aș putea să-l urmez și eu.”

Autoarea adună în fiecare capitol exemple din viața sa personală, explicații ale unor alți cercetări interesați de conceptul Niksen sau din alte domenii, precum psihologie, sociologie, biologie pentru a cuprinde întregul sens al artei Niksen sau arta olandeză de a nu face nimic. Și a beneficiilor sale.

O carte ca o călătorie. Sau o carte despre lumea dincolo de graniță, povestită prin ochii și trăirile scriitoarei. O lectură care „într-un anume fel, continuă Falsul tratat de manipulare. Așa cum aceea nu era o carte de memorii, deși era construită din fragmente de amintiri (…), aceasta nu este o carte de călătorii, deși capitolele ei descriu întâmplări din diverse țări prin care am călătorit.” De pus pe noptieră pentru diminețile de weekend, acelea în care ceasul nu mai e la fel de important.

„(…) dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut, aș răspunde fără ezitare compasiunea. Și cei bogați, și cei săraci, și cei norocoși, și cei fără noroc, și frumoșii, și urâții, și învingătorii, și învinșii, și inteligenții, și proștii, și șmecherii, și naivii, și înțelepții, și nebunii, toți au sfârșit prin a-mi trezi compasiunea, despre care cu timpul am înțeles că este o treaptă a înțelegerii și o formă de cunoaștere.

Să aveți un ianuarie de poveste!

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here