Ce cărți citim în martie?

0
169
Timp de citire: 6 minute

Martie e despre revigorare. Și poate că, un pic, despre a vedea lumea altfel, cu ochi mai odihniți, cu o minte care acceptă mai ușor prospețimea și prezentul – așa cum este el. Drept pentru care, dat fiind că e o lună în care, în acord social, celebrăm femeia, am pus pe listă lecturi traversate de feminin.

Cum altfel să sărbătorim femeia? Decât prin a-i oferi voce, a o vedea, a o citi, a o reciti, a o scuti de prejudecăți, a o admira, a o recita, a empatiza. Lista aceasta este compusă din eseuri, din femei care au schimbat lumea prin știință și informatică, scriitoare care s-au experimentat pe ele însele și altele care și-au împrumutat vocea unor personaje memorabile.

O carte care începe cu „Dragă Dumnezeu” și care pune întrebări. Unele dintre ele incomode pentru vremea la care a apărut cartea (în 1982), dar chiar și pentru acum: „Da ce-a făcut Dumnezeu pentru mine, întreb eu? (…) Oricum, fac eu, Dumnezeu acesta de m-am tot rugat la el şi i-am scris e bărbat. Şi tot aşa se poartă ca ăilanţi bărbaţi de i-am cunoscut. Un neserios, un uituc, o secătură.” Întrebarea nu vine gratuit, ci în urma unei vieți trăite în abuz, neînțelegere și sfâșiere emoțională.

O carte care vorbește despre inegalitate, o lectură deloc comodă, dureroasă poate, dar uneori e nevoie să doară ca să poți deschide ochii la nedreptate.

Mihaela Miroiu este profesoară universitară la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și o inițiatoare a studiilor feministe în România. Este una dintre acele voci clare, limpezi, raționale, cu o înțelegere complexă, de bun și mare simț atunci când vine vorba de feminism și despre ce înseamnă, cu adevărat, această mișcare.

„Cu mintea mea de femeie ” este o colecție de povestiri autobiografice ale autoarei despre etapele maturizării, despre situațiile pe care le-a trecut, femeie fiind, despre suișuri și coborâșuri, despre satul din Hunedoara, despre București, despre regimul comunist și filosofiile feministe.

<<Probabil că într-o epocă în care totul se află într-o continuă schimbare, pentru a fi mai lucizi, trebuie să armonizăm optimismul conștient cu pesimismul creativ. Sau, potrivit spuselor lui Gramsci, să combinăm „pesimismul intelectului cu optimismul voinței.”>>

Nu aș putea să vorbesc despre autoare contemporane, despre creativitate, despre semnături feminine fără să mă gândesc la Elif Shafak. După cum i se traduce și numele („shafak” însemnând „zori” în limba turcă), cărțile sale au o lumină pe care nu o poți uita. Fie că vorbește despre legi ale iubirii, despre maternitate și scris, despre sacru și credință, autoarea coboră în „subsoluri” și caută răspunsuri. La fel face și în eseul „Cum să rămâi lucid” – scris la început de pandemie, când toată lumea tânjea după vechiul normal. Dacă ai nevoie de un sprijin, recomand cu încredere această lectură.

O scriitoare care are în portofoliul său nu doar premii și distincții, dar și convingerea că arta povestirii și a cuvântului poate să schimbe vieți, care poate să ofere sensuri noi: „Murim – poate că acesta este sensul vieții. Dar noi, oamenii, creăm un limbaj. Poate că aceasta este măsura vieților noastre.” Printre altele, a fost prima femeie de origine afro-americană premiată cu un Nobel pentru Literatură (în 1993), a câștigat Premiul Pulitzer pentru titlul de față („Preaiubita”), dar și un National Book Critics Circle pentru „Cântecul lui Solomon”. Cărțile sale vorbesc despre umanitate, compasiune, despre libertate.

„Preaiubita” pornește de la o poveste reală, a lui Margaret (Sethe în carte) care preferă să-și ucidă copilul decât a-l lăsa să înțeleagă și să simtă lumea sclaviei. Însă timpul nu vindecă rănile. Doar se așază ca un praf peste ele, urmând ca la cea mai ușoară adiere de vânt să se răscolească:

<<Personajul istoric Margaret Garner era fascinant, însă pentru un romancier, era limitativ. Pentru intențiile mele, spațiul de manevră al imaginației era prea strâmt. Așa că aveam să-i inventez gândurile, să le racordez la un subtext adevărat în esența lui istorică (…) ca să pot lega povestea ei de concepțiile contemporane privind libertatea, responsabilitatea și „locul” femeilor.>>

Ce se află cu adevărat în spatele sentimentelor noastre? Le putem influența? De ce tânjim după îmbrățișări și de ce ne fac bine? De ce unele zile sunt ca o tornadă emoțională, în stare să spulbere orice și pe oricine iese în cale?

Julia Fischer, medic și jurnalist, pune sub lupă Sentimentele, Emoția și le analizează. O lectură terapeutică:

<<Am răscolit prin cărți de specialitate, am citit studii științifice și le-am pus întrebări experților – și am rămas profund impresionată. Mă simțeam ca și cum aș fi găsit niște ochelari cu care deveneau vizibile nuanțe și contexte din lumea noastră care până atunci îmi fuseseră ascunse. (…) Am început deodată să înțeleg ce se întâmplă cu mine în anumite situații; ce implică să fii nervos sau nerăbdător; De ce „doare” când cineva mă dezamăgește sau când îmi este dor de cineva.>>

„Omul care a văzut totul explorează în mod strălucit paralelele dintre istoria personală şi cea politică, suscitând întrebări despre felul în care ne vedem pe noi înşine şi felul în care ne văd ceilalţi.“ – Publishers Weekly

Cel care a văzut totul este Saul Adler – un tânăr care studiază istoria și care în încercarea de a reconstitui fotografia de pe albumul Beatles, este lovit pe trecerea de pietoni. Accidentul nu îi provoacă răni majore, dar îi schimbă viața.

50 de femei care au schimbat lumea prin matematică, știință, informatică, biologie, inginerie. 50 de femei care stau drept exemplu și demonstrație la realizările femeilor din Antichitate încoace. Un album ca o sărbătoare, și din punct de vedere vizual, dar și pentru viețile femeilor care au stat la cârmă.

De dăruit. De avut în bibliotecă.

O carte care se desfășoară pe două planuri, Chicago – martor al epidemiei de SIDA din anii ’80 și Paris – martor al anului 2015 – planuri pe care le leagă personajul principal Fiona – cea care supraviețuiește. O carte despre pierderi, despre prietenie și, poate că, mai presus de toate, despre fragilitatea noastră.

„De aceea am numit aceste istorii de dragoste nepovestitele iubirii, adică acele părți, versiuni ale întâmplărilor, niciodată istorisite până acum, dar având și ele dreptul de a fi măcar gândite.”

Cum să nu te intrige? Cum să nu-ți dorești să treci prin fiecare și să descoperi, încă o dată, cât de bine se camuflează dragostea și câte variante poate să capete? Tatiana Niculescu se inspiră din biografii, mărturii și vieți reale pentru a pune cap la cap șapte povestiri de dragoste dintr-o lume apusă.

O scriitură deloc asemănătoare cu nimic din ce am citit până acum. O voce rebelă, deloc strânsă, liberă, mărturisesc că Françoise Sagan m-a cucerit cu al ei je-ne-sais-quoi. În „Vânătăi pe suflet”, doi frați suedezi, Éléonore şi Sébastien van Milhem, sunt disperați după o viață bună, mereu în căutarea unor oameni care să le sprijine și să le suporte cheltuielile; oameni care își cheltuie ultimile economii pe o cină extravagantă, pe un millefeuille și, evident, pe taxi:

„Ce tâmpenie, zise Éléonore. Oricum, și dacă mi-aș fi luat un millefeuille, tot n-aș fi putut renunța la taxi.

Viața asta-i prost făcută.”

Mai pune în acest context și intervențiile autoarea, absolut delicioase, despre cele două personaje, dar și mărturisiri intime despre viața sa și rezultă o carte demnă de o lectură în aer liber, pe înserate, când vântul adie ușor și vinul încă nu s-a încălzit în pahar.

Să vă fie primăvara senină!

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here