Când ne mai odihnim?

2
156
Timp de citire: 4 minute

#thewonderer este vocea intimă care își pune neîncetat întrebări: când, în ce fel, de ce? Uneori absurd. Alteori vremelnic. 

Dar se înființează în aceste pagini și încearcă răspunsuri pentru a-și liniști setea. A sa și poate că și a altora.

***

Înainte să încep goana după răspunsuri, îmi permit o notă scurtă.

Repezeala pe care o resimțim nu s-a născut odată cu internetul sau cu telefonul. Ea a existat dintotdeauna în meandrele noastre interioare. Diferența stă în intensitate. Se spune că ne verificăm de aproximativ 60 de ori email-ul (să fie chiar și suta pentru unii) pe zi. Asta în timp ce ședem pe canapea sau chiar la masă, așteptând să se gătească prânzul sau încercând o relaxare după muncă. Sau chiar înainte de somn. Ceea ce înseamnă o activitate continuă sau mai bine spus: detașare zero. Ne ținem cablați la un ecran. Asta înseamnă pentru creier cam ce înseamnă uzura pentru o mașinărie.

Eram pornită să parcurg acest text plecând de la telefon și tehnologie, de la sindromul lui busyness (despre care se vorbește din 2017; poate azi să-și mai fi slăbit din greutate dat fiind statul acasă), până la rostul plictisului. Să găsesc vinovați.

Însă m-a oprit din argumentare scriitorul Dan C. Mihăilescu.

„Viața ce-i, dacă în griji ne irosim, și n-avem timp să stăm și să privim?”

(Ciprian Măceșaru)

În dialogul epistolar dintre Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru în „Despre nerăbdarea de a fi răbdător”, se iscă conversații intime. Am reluat lectura într-una din zile și mi-a atras atenția un paragraf pe care l-am subliniat acum 3 ani. Spune așa:

„Dar instaurarea încetinelii ca lege (…) s-a petrecut odată cu primul infarct, la 51 de ani. Atunci am tras frâna. (…) Înainte de asta însă, a mai avut loc un eveniment violent frenator în felul meu de viață: m-am lăsat de fumat la 45 de ani. Până atunci scriam cu precădere noaptea (pe la două beam cafea și prăjeam cartofi cu omletă), pentru că zilele erau un cros continuu: fuga la piață și după ziare, o cafea cu cineva, un vin cu altcineva, fuga la redacție cu articolul, citit două ceasuri, răspuns la scrisori, venit Ana de la școală, telefoane, dactilografiat foile scrise-n noaptea precedentă, venit Tania de la serviciu, curățenie, pregătit masa pentru oaspeții de seară, ori mers la teatru.”

L-am reluat și l-am citit și cu voce tare. Deci nu ni se întâmplă doar nouă, despre care se spune că suntem ahtiați după conectivitate și prezență în online, după un program aglomerat? Cei obișnuiți într-un ritm alert?

Nu termin gândul că mă și văd îndrumată de un altul. Am locuit la țară. Legătura mea cu satul se făcea temporar și cel mai des în vacanțele principale: de iarnă, de vară, de Paște. Veșnicia poate că s-a născut la sat, dar din amintirile mele tot acolo s-a născut și munca. Iar programul pe care îl împărțeau ai mei și consătenii nu făcea foarte des loc de odihnă. În vreme de ploaie poate că ne găseam mai des prin casă sau în zile de sărbătoare.

10 ani mai târziu, mama are același ritm. O întreb: „Ai mâncat?”, „Te-ai odihnit azi?”. Răspunsul vine rapid, dar știu că „Nu mi-au ajuns picioarele de treabă.” e sinonim cu „Nu prea.”.

Răsfoiesc mai departe gândul.

Nici la oraș odihna nu era gustată. Printre bucurii se număra și vizita „la bloc”. Adică un weekend împărțit doar în garsonieră, cu Manuela, mai târziu cu Alina (verișoarele mai mari). Desene animate. Filme. Deserturi. Liniște. Odihnă. Răsfăț.

Azi lucrurile s-au intensificat. Nu mai am nici grădină, nici sat în care să mă duc în vacanță, cu atât mai mult acum, în restricții. Nu aș mai îndrăzni să mă bucur fiindcă mă duc „la bloc”, dar aș relua puțin gândul acela de odihnă. Când te vezi obligat să rămâi într-un loc, lași loc creierului să macine sau să „autobiographical planning” – o construcție din limbajul neuroștiinței care înseamnă că îi oferi spațiu creierului să pună evenimentele și lucrurile care ți se întâmplă cap la cap, chiar să creeze. Doar că asta are loc atunci când ne odihnim. Adică acele momente pe care ni le oferim doar pentru a ne relaxa. Fără telefon. Fără notificări.

De la vremea în care se dactilografia un articol până la un azi în care expediem un articol prin email, s-au schimbat multe. Chiar și felul în care vedem odihna și timpul pentru noi. Poate că după o zi intensă de lucru, nu ne mai desfătăm cu oaspeți acasă sau cu o vizită la teatru. Sau cu o cină frumos aranjată.

Dincolo de diferențe, când gustăm din viața de adult, tendința e să ne consumăm, indiferent de contextele sociale. Dar „viața ce-i, dacă în griji ne irosim, și n-avem timp să stăm și să privim?”

Când ne odihnim, ne limpezim.

Iar o minte limpede, e pregătită pentru (aproape) orice.

#thewonderer încearcă răspunsuri la întrebări mari sau mici.

Dacă nu-ți dă pace o întrebare, dă-ne de știre.

2 Comentarii

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here