Când mai jucăm șah?

0
59
Timp de citire: 5 minute

#thewonderer este vocea intimă care își pune neîncetat întrebări: când, în ce fel, de ce? Uneori absurd. Alteori vremelnic.

Dar se înființează în aceste pagini și încearcă răspunsuri pentru a-și liniști setea. A sa și poate că și a altora.

***

Șahistul mascat junior îl înfruntă pe șahistul mascat senior. Scoate la bătaie pionul. Adversarul răspunde cu o mișcare identică. Pion la stânga. Nebun la dreapta. Regele se ascunde după regină. Un cal. Un pion. Alt cal. Tură la stânga. Juniorul aduce tura dreaptă la mijloc. E cea mai bună partidă pe care am văzut-o vreodată! Remiză!

Din tribună se aude: „Șahul este pentru fraieri!”

În sală s-a făcut liniște.

Dar Louie continuă, la masă, alături de tatăl său. În zilele mai puțin bune, ar fi fost răpus de o astfel de batjocură, ar fi aplecat capul, s-ar fi ridicat de pe scaun, mâinile i-ar fi curs greu pe lângă corp, ar fi coborât încet treptele școlii, și-ar fi luat rapid o gogoașă cu mult zahăr și ar fi dat uitării singura activitate școlară la care era bun. Azi fusese diferit.

Nu câștigase, dar triumfase în fața prietenilor și a familiei prin curajul de a se expune. Și-a scos masca și a împărțit jumătate de gogoașă cu tatăl său!

În sală se aud urale.

***

Dacă ai fost și tu un fan al seriei de desene animate „Viața cu Louie, atunci cu siguranță ai identificat scena de mai sus: aventurile unui puști care încearcă să treacă prin școală „nevătămat” și să învețe din situațiile pe care i le prezintă viața, alături de familie și prieteni. „Șahistul mascat” este unul din acele episoade care îl pune în dificultate pe Louie: are nevoie să aleagă între a continua să joace șah, la care se pricepe foarte bine și a renunța fiindcă „șahul este pentru fraieri”.

Dar cum să fie pentru fraieri când a fost considerat joc pentru strategie militară, o etichetă pentru mințile geniale, s-a predat în școli, ba chiar a fost atât de incomod pentru societate încât a fost interzis în Franța, în 1254. Șahul nu este pentru fraieri, este pentru oricine. Iar eu l-am testat chiar primăvara aceasta, când am avut destul timp încât să-mi amintesc și de episodul cu Louie, și de prea îndelungata dorință de a învăța să joc șah. Ce am învățat eu din scurta perioadă de testare, îți povestesc în secundele următoare. Înainte de asta, trebuie să știi cine a pornit acest joc.

Chaturanga sau șahul în forma lui originală

India. Dinastia Gupta.

Cu toții avem momentele noastre cele mai bune, vârfurile pe care le atingem, momentele de glorie. Pentru India, dinastia Gupta a fost unul dintre acele momente: se nășteau minți luminate care contribuiau la dezvoltarea societății prin invenții, tehnologie, matematică, astronomie, artă. Ba chiar templul Mahabodhi, la nord-est de India, construit pe vremea dinastiei Gupta, a fost locul în care Budha a atins iluminarea. Construcția este în picioare și astăzi, punct principal pentru pelerinaj.

Templul Mahabodhi, India

Tot în acea vreme, în secolul VI, un război a dus la uciderea unuia dintre cei mai tineri prinți ai dinastiei. Legenda spune că în memoria acelui tânăr, fratele său a compus un joc prin care să ilustreze bătălia. Jocul s-a numit Chaturanga, traducându-se prin „Patru Divizii”, adică organizarea armatei: infanterie, cavalerie, elefanții și carele de luptă. Fiecare din această categorie era bine reprezentată pe tabla de joc.

Mai departe, jocul s-a răspândit până în Persia, unde începe să capete forma așa cum o știm astăzi, cel puțin la nivel de nume. Din Chaturanga s-a transformat în „Shāh!”– traducere: Rege. Iar formula de încheiere și de victorie s-a schimbat în „Shāh Māt!” – Regele este lipsit de apărate. Sau Șah Mat în zilele noastre. Nobilimea s-a bucurat de noul joc, adoptându-l și la nivel de educație, la curțile regale.

În această formulă a mai călătorit vreme de câteva secole bune. Arabii l-au preluat, punându-și amprenta și ei. Chinezii au interpretat jocul după bunul plac (piesele se așezau la intersecția căsuțelor, nu în interiorul acestora), iar japonezii l-au rafinat atât cât să le ofere avantaje (piesele pe care le pierdea oponentul puteau fi refolosite de celălalt).

Doar în Europa șahul a căpătat forma pe care o cunoașteam azi.

Mai târziu, prin secolul XIX, au apărut și teoriile, strategiile de joc și competițiile oficiale. Rusia a fost prima care și-a antrenat oamenii pentru a sclipi la acest joc, drept urmare unul dintre cei mai mari jucători de șah din toate timpurile este Garry Kasparov.

Tot el a fost primul care a jucat împotriva a 32 cele mai bune calculatoare din lume, simultan. Și a câștigat. Tot el a fost primul care a jucat împotriva primului IBM, 12 ani mai târziu. Și a pierdut. Să nu vă fie cu mirare. Un calculator asta face: analizează seturi enorme de date, gândește o infinitate de posibilități, într-o infinitate de combinații, într-un timp record. Dar nu e inteligent. E doar mai performant.

Drept urmare, ani mai târziu, cel mai performant calculator pentru șah a primit Șah Mat.

Echipele formate din oameni și mașini au învins chiar și cele mai puternice computere. Nici măcar Hydra, un super-computer special pentru șah și cel mai puternic urmaș al lui Deep Blue, nu s-a putut măsura cu un jucător uman redutabil ce folosea un laptop. (…)

Lecția de șah ne învață că o combinație între om, mașinărie și un proces bun este mai puternică decât cele mai bune mașinării.

(Alex Beard, „Născuți pentru a învăța”)

Așadar, când mai jucăm șah?

Etichetele pe care le pot pune copii, uneori, sunt greu de dezlipit. Chiar și după atât de mulți ani, tot răsare în minte replica „șahul este pentru fraieri”. Sau șahul este plictisitor. Sau este doar pentru minți sclipitoare. Sau pentru tocilari. Sau pentru bătrânei.

Mărturisesc că în izolare nu prea am avut timp de plictiseală, ba dimpotrivă, mi-am umplut orele cu fiecare punct de pe to do list. Doar că și relaxarea în câțiva metri pătrați are o limită. Ca să întind granițele acestei limite, am comandat prima mea tablă de șah, am luat lângă mine un adversar mult mai priceput, am instalat tabăra de război pe terasa-balcon, am pregătit cafeaua pentru o mai bună concentrare și am luptat până la capăt.

Într-adevăr, până la acest moment, victoriile în numele meu sunt o lipsă pe care musai să o rectific. Dar chiar și cu eticheta de învins, am simțit că timpul trece pe îndelete. Fără ecran, fără notificări, doar un timp al meu în care gândesc o mutare. Sau două, dacă mă simt în formă. În care mă concentrez cu adevărat. Un timp în care îmi argumentez mie decizia luată. Și tot cu mine însămi accept că a fost una deloc inspirată.

Dar mă echilibrez și cu toate că rămân fără tură, apoi fără cal, cu toate că regele îmi este intimidat, mă duc cu toată forța către regina din tabăra opusă! Victoria momentului și sinceritatea uimirii de pe fața adversarului meu mă fac să simt bine cu mine însumi. Și să mă relaxez, prea mult…

Șah mat!


#thewonderer încearcă răspunsuri la întrebări mari sau mici.

Dacă nu-ți dă pace o întrebare, dă-ne de știre.

Dacă ți-a plăcut, mai poți citi din aceeași serie și:

Când ne mai odihnim?

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here