Onestitate, franchețe, eleganță – sunt primele cuvinte pe care le asociezi involuntar cu Nicoleta Radu. Nu trebuie să treacă 10 minute pentru a înțelege cum se așază viziunea peste vocea fermă a Nicoletei, una dintre femeile pe care le-ai asculta ore în șir, fără întrerupere.
De multe ori ne pierdem în geografii subterane sau în supoziții incerte. Iar atunci avem nevoie de modele ca să știm să ne definim întrebările la care vrem răspunsuri. „Care e misiunea mea?”, „Cine sunt?”, „Ce vreau să fac cu adevărat?” – toate sunt dileme autentice, vii, dinamice. Eu creez răspunsuri după întâlnirile importante. Caut oameni cu idei puternic vascularizate, repere de stil, de forță, de viziune.
Uneori, le cer permisiunea să dau mai departe ce am aflat. Este și cazul întâlnirilor mele cu Nicoleta Radu, Director General PAID, o femeie cu gesturi caligrafice, cu omogenitate în gândire și un relief generos al viziunii. Și toate acestea înrudite prin alianță cu elementele care o traversează cel mai bine: fermitate, eleganță și bun simț.
Mi-am dorit să o descopăr pe Nicoleta Radu, dincolo de poziția pe care o conduce, dincolo de domeniul în care navighează cu mănuși de mătase. Ne-am întâlnit într-o dimineață senină de noiembrie, ne-am așezat și-am povestit. Ce s-a întâmplat, citiți mai jos, într-un soi de pledoarie pentru autenticitate, profesionalism și feminitate.
***
Cum e Nicoleta? Cum se vede de la tine, dincolo de pălăriile profesionale? Cum e Nicoleta în adâncul ei, ca structură, ca ADN?
Îți spun ce mi-au spus copiii mei. (După întâlnirea cu tine de data trecută, avem un grup pe Whatsapp – Modern Family – și acolo i-am întrebat cum mă văd. Iar răspunsurile primite sunt: de la fiul meu – profesionistă, diligentă și anxioasă (m-am mirat că a spus „anxioasă”, dar mi-a explicat că a vrut să spună că sunt foarte grijulie), în timp ce fiica mea a spus ambițioasă, de încredere, perfecționistă. Le-am cerut să-mi raporteze și un defect, iar fiica mea mi-a scris „încăpățânare”.
Asta e ceea ce mi-au spus ei. Iar ce spun eu e că sunt foarte responsabilă, foarte curajoasă și sinceră. Și cred că e o calitate faptul că mă simt liberă. Mai am câteva, dar sunt dintre cele pe care le găsesc în fișa postului, căci cum altfel poate să fie un lider care creează echipe? E nevoie de onestitate, de franchețe, de eleganță.
„De unul singur nu poți să ai succes, iar ca lider trebuie să știi să împărtășești succesul cu echipa ta, căci efortul este unul comun.”
– Nicoleta Radu, director general PAID
Vorbești mult despre leadership și despre responsabilitate și simt cumva că e mai mult decât un atribut din „fișa postului”, pentru tine e vocație.
Oh, despre modul meu de leadership putem vorbi oricât! Am teoriile mele pe care mi-am bazat activitatea si modul de a conduce echipe și consider că au fost bune; sunt validate de rezultatele pe care le am și, chiar dacă sunt sigură că ceea ce fac e bine, mă ajută să știu că sunt validate si de teoria leadership-ului. Apoi e nevoie de o validare continuă a colegilor, a persoanelor interesate, pe lângă cea academică. Iar asta îmi dă curajul să merg mai departe.
Cum sunt liderii? Ce caracteristică definitorie au?
Liderii trebuie să fie niște „influenceri”. Dacă nu ai capacitatea să îi faci pe ceilalți să te urmeze în îndeplinirea viziunii pe care vrei să o pui în practică, nu ai cum să te numești lider. Leadership-ul, prin definiție, are în centru echipa. De unul singur nu poți să ai succes, iar ca lider trebuie să știi să împărtășești succesul cu echipa ta, căci efortul este unul comun.
Am construit echipe încă de la începutul activității mele și îmi place să fac acest lucru, pentru că sunt un om generos și, conștientă fiind de anumite tehnici, valori, principii pe care le-am validat în timp, cu atât mai mult consider că e important să împărtășim victoriile. Cred că m-am educat să ascult mai mult decât vorbesc și să dăruiesc mai mult decât primesc. Așa simt că trebuie să dau din tot ce am acumulat. Dacă nu eu și dacă nu acum, atunci cine și când?
„M-am educat să ascult mai mult decât vorbesc și să dăruiesc mai mult decât primesc.”
– Nicoleta Radu, director general PAID
***
Care e traseul tău, cum arată povestea ta?
De meserie sunt inginer de mecanică fină, absolventă a Institutului Politehnic București, cu un master în științe Administrative și Studii Europene. Iar acum, la 56 de ani, fac un doctorat în Finanțe. Mi-am consolidat cunoștințele pe care le-am făcut de-a lungul timpului printr-o mulțime de cursuri și cred că o educație continuă este necesară în orice domeniu.
Un doctorat în Finanțe la 56 de ani e o decizie absolut minunată și rar întâlnită. Care a fost relația ta cu școala și cu educația de-a lungul timpului?
Chiar vorbeam cu mama mea că nu știu ce vreau de la doctoratul ăsta, pentru că nu am nici o motivație, alta decât că îmi place și vreau să aprofundez domeniul. Nu mă validează, nu primesc nimic în plus, e doar un alt mod de a învăța.
În școală am fost un copil bun la toate. Am terminat liceul cu 10 și în afara faptului că știam că nu voi deveni medic – nu pot gestiona emoțional durerea umană, aș fi putut urma orice carieră, pentru că îmi plăcea să învăț, să descopăr, să aprofundez. Iar pentru că o prietenă foarte bună a dat cu un an înainte la Mecanică Fină, am ales și eu drumul acesta. Nu mi-a plăcut neapărat meseria, în schimb mi-a dat o rigoare, o organizare și un stil de a privi lucrurile. Eu sunt o persoană logică și rațională, dar politehnica mi-a dat o perspectivă și un mod de lucru care e valabil și astăzi. Au urmat 5 ani care nu au fost ușori, dar nu regret nimic tocmai pentru că îi datorez foarte multe.
Ce a urmat după facultate?
Am terminat facultatea când a venit Revoluția și, în septembrie ’89 luasem deja repartiție la Combinatul Siderurgic Călărași. O experiență absolut dramatică pentru mine, o tânără care se trezea în fiecare zi la 4 dimineața. Făceam naveta cu trenul 40 km în fiecare zi, eu locuind în Slobozia, doar ca să fiu la muncă. Mergeam cu niște cizme de cauciuc și-mi aduc aminte și acum noroaiele din halta în care coboram. A fost o perioadă foarte grea, dar, cu toate acestea, am învățat foarte mult și am avut parte de o echipă extraordinară acolo.
În decembrie ’89, am reușit să mă mut în Slobozia, iar acolo am urmat o traiectorie numai în sectorul privat. Era un domeniu atât de nou și nimeni încă nu știa nimic.
Faptul că vorbeam engleza m-a ajutat mult, iar apoi, pentru că eram isteață, am început să am doar poziții de conducere. Am învățat să gestionez oameni, echipe, bugete. În 1995 am pus bazele unei afaceri proprii cu soțul meu de atunci, dar pentru că lucrurile s-au așezat în viață altfel decât plănuisem, am renunțat la acea afacere.
În 2012 m-am mutat în București și, din acel moment, viața mea a luat o nouă direcție. M-am angajat în cadrul PAID, iar în 2013 am fost promovată în funcția de Director General. Era o companie tânără, un start-up, iar eu începeam să mă ocup de construcția lui.
Care e cea mai mare provocare de când conduci PAID?
Am început dintr-un apartament de bloc și cred că în asta a constat frumusețea jocului: mi-am pus amprenta pe tot ce a însemnat construcția acestui business. Erau 13 oameni pe atunci, iar acum suntem 40. Mi-am construit echipa, am avut sprijinul Consiliului de Administrație, căreia îi sunt foarte recunoscătoare pentru că mi-a sprijinit toate proiectele. M-au susținut și m-au validat în permanență. În Consiliul Administratie sunt oameni deosebiți, adevărați profesioniști, liderii companiilor acționare ale PAID precum Groupama, Uniqa, Generali, Grawe și Ergo.
În plus, PAID este construită pe un parteneriat public – privat, ori asta înseamnă că trebuie să înțelegi pe de o parte provocările și specificul sectorului public, pe de altă parte, pe cele ale sectorului privat. Iar eu sunt o interfață care trebuie să le armonizeze în permanență. Mentalitatea în cele două sisteme este total diferită.
Provocarea cea mai mare probabil că este aceasta armonizare. Și aici cred că am reușit pentru că dispun de anumite abilități pe partea de comunicare și de diplomație. Lumea se poate conduce prin dialog, numai că trebuie să înțelegi asta. Consider că există un tip de abordare potrivit pentru fiecare persoană și pentru fiecare nivel, iar daca îl găsești, cred că se poate discuta cu oricine.
Eu nu caut oportunități, eu le creez. Nu cade nimic din cer. Țara asta nu se va schimba repede, iar eu nu pot aștepta să se schimbe. Ce putem face e să ne schimbăm noi și să devenim noi un pol de influență pentru cei din jurul nostru. Mai departe, nu avem cum să schimbam totul. Nu pot să mă simt neputincioasă că lucrurile nu se schimbă peste noapte, nu pot nici să fiu dezamăgită în timp ce aștept să se schimbe. Este esențial să dai un exemplu. Dacă îi fac pe oameni să mă urmeze, înseamnă că mi-am atins obiectivul. Lucrurile sunt simple, dar ai nevoie de claritate.
„Este esențial să dai un exemplu. Dacă îi fac pe oameni să mă urmeze, înseamnă că mi-am atins obiectivul. Lucrurile sunt simple, dar ai nevoie de claritate.”
– Nicoleta Radu, director general PAID
Cred că ideile și bunele practici se contaminează. Învățăm de la oamenii pe care îi cunoaștem, preluăm crezuri, comportamente. Pe tine ce întâlniri te-au marcat sau te-au reconfigurat?
Eu practic zilnic recunoștința. Sunt recunoscătoare în fiecare moment oamenilor din viața mea. Dacă sunt o personalitate puternică este pentru că am avut în viață un șir de experiențe care m-au provocat, dar care m-au ajutat să mă dezvolt. Iar experiențele astea, bune și rele, au fost împărtășite cu oamenii din viața mea.
Primii și cei mai importanți oameni pentru mine sunt părinții mei, cei care mi-au definit viața, mi-au dat educație, mi-au dat echilibru, bun simț și toate lucrurile pe care eu ulterior le-am prețuit cel mai mult. Familia mea a fost una excepțională, o familie pe care eu o am model și acum. I-am iubit și îi iubesc nespus pe părinții mei; din păcate, tatăl meu nu mai este. Nu știu dacă le-am spus-o suficient sau dacă i-am ajutat cât ar fi meritat. Probabil că nu.
Iar apoi au fost mulți oameni pe care i-am întâlnit și ar fi nedrept să pomenesc doar câțiva. Am o viață plină, întâlnesc mereu oameni minunați, iar atunci când îi întâlnesc am o bucurie imensă. Atunci când văd bunătate, frumusețe, respect, inteligență, eu sunt recunoscătoare. Cred că recunoștința este atributul spiritelor elevate.
Dar când vine vorba de lecții vitale?
Cele mai importante lecții pe care le-am primit și oamenii care m-au marcat cel mai mult au fost copiii mei – Ruxandra care are 22 de ani și Andrei, în vârstă de 31 de ani. Cu ei am trăit cele mai intense sentimente. Și dragostea cea mai mare și grija aceea care seamănă cu disperarea și regretele cele mai mari. Poate că nu le-am dat tot ce au meritat, poate că nu le-am dat liniștea de care aveau nevoie, poate nu le-am dat timp suficient sau poate aș fi putut fi o mamă mai bună decât am fost – este singurul meu regret că nu știu să cuantific ce aș fi putut face mai bine.
Copiii mei sunt oglinda mea în permanență. Cel mai mult îmi place că sunt curajoși și liberi să-și asume ceea ce vor să fie. Îmi place să povestesc cu ei, iar când vreau să înțeleg anumite lucruri din lumea în care trăim, prefer să vorbesc cu ei, căci ei îmi spun onest dacă greșesc în înțelegerea mea. Și tot prin ei îmi iau elementele de care am nevoie pentru a mă adapta la noua realitate.
Care sunt elementele care te conduc către următorul pas, atunci când ești deja liderul unei companii și ai construit echipe peste 20 de ani? Ce te motivează astăzi?
Cred că mă motivează faptul că încă găsesc oameni frumoși și buni, care știu să prețuiască sincer valorile mele și în prezența cărora mă încarc de energie. Eu am arătat în viață cam tot ce aveam de arătat. Mi-am creionat o identitate, știu exact cine sunt așa că mi-a rămas să mă bucur de ceea ce am și să mă bucur că există oameni în care pot să cred.
Îmi place să modelez caractere. Mentoratul e o activitate pe care o fac cu drag și ofer cu toată puterea ființei mele tot ce știu și ce pot. Evident, copiii mei sunt primii care simt asta, dar am și la birou oameni pe care simt că i-am schimbat. Mă comport cu echipa mea așa cum mi-ar plăcea mie să se comporte alții cu copiii mei.
„Mi-am creionat o identitate, știu exact cine sunt așa că mi-a rămas să mă bucur de ceea ce am și să mă bucur că există oameni în care pot să cred.”
– Nicoleta Radu, director general PAID
Care sunt lucrurile care te supără, ce nu-ți place?
Ignoranța mă supără. La fel și aroganța, snobismul, impostura, minciuna, răutatea. Iar oamenii care au aceste caracteristici, sunt, cu eleganță, eliminați din viața mea. Am un talent special în asta.
În munca mea nu-mi place rutina: eu nu aștept să terminăm un proiect ca să începem altul. Constant, echipa mea e provocată să gândească mai mult, să se auto-depășească. Pe unii chiar îi consider foarte buni și trebuie să-și înțeleagă măsura. În afară de a-mi duce sarcinile la bun sfârșit, îi încurajez și îi motivez cât pot de mult.
***
Nicoleta, cred foarte mult în pasiuni și în beneficiile pe care le au acestea. Eu, de exemplu, iubesc să citesc. Pe tine ce te bucură, ce-ți face plăcere, ce te umple în timpul liber?
Mi-ar fi plăcut să studiez mai intens și mai consecvent psihologie, îmi place mult să înțeleg cum funcționează psihicul uman. Regret că nu am un talent artistic, mi-ar fi plăcut să cânt, să pictez sau să fac balet – îmi place mult dansul ca formă de artă, am făcut la un moment dat și cursuri de dans clasic și mi-a plăcut mult.
Îmi place să stau cu mine. Am momente în care stau, meditez. Ador să călătoresc. Nu bifez obiective, creez experiențe memorabile, alături de prieteni cu care îmi place să petrec timpul.
În rest, mă bucur de frivolitățile feminine. Cred că e primordial să încep de la mine – încep prin a-mi pune ordine în starea mea de sănătate. Nu mi-este indiferent cum mă simt, pentru că asta determină binele pe care îl fac celor dragi și celor cu care lucrez. Dacă nu mă simt bine, activitatea mea va avea de suferit, iar eu ca om nu mai pot să fiu fericită. Plec de la sănătate, am anumite rigori cu privire la câteva vitamine, țin mult la analizele anuale. Starea mea de bine este o dovadă de respect pentru cei alături de care lucrez.
Altfel, revenind la pasiuni, mi-aș dori să citesc mai mult decât o fac, dar pentru că citesc foarte mult la birou și în week-end pentru doctorat, a citi seara nu este o opțiune, așa că ceea ce mă atrage sunt podcast-urile și audiobook-urile. E zona mea de relaxare seara.
Înainte să trecem la ritualuri și recomandări de podcast-uri, spune-mi te rog, ce cărți ai pe noptieră acum.
Am 3 cărți pe noptieră în perioada aceasta:
1. Până nu se răcește cafeaua de Toshikazu Kawaguchi – o lectură care stârnește niște întrebări foarte interesante.
2. Cele trei fiice ale Evei de Elif Shafak – o autoare care îmi place foarte mult.
3. Plânsul lui Nietzsche de Irvin D. Yalom – un psihoterapeut american absolut fabulos care migrează din zona psihoterapiei în zona literaturii.
Și rogu-te, spune-mi și ce podcast-uri asculți zilele astea.
Dimineață când mă trezesc sau seara când mă relaxez, dacă nu ascult muzică la Romantic FM, ascult podcast-uri. În paralel cu partea profesională am în această perioadă câteva pod-cast-uri preferate pe care le urmăresc:
1. The Psychology Podcast cu Scott Barry Kaufman, un cercetător care vorbește cursiv și limpede despre inteligență.
2. The Hidden Brain Podcast cu Shankar Vedantam, autorul cărții cu același titlu și care vorbește despre cum partea inconștientă ne afectează deciziile în fiecare zi.
3. Alain de Botton – un filosof, fondatorul The School of Life – un concept care găsește utilitatea practică a conceptelor filosofice în viață și care militează pentru îndreptarea învățământului în zona de viață și de fericire personală.
Acestea sunt 3 nume care mă pasionează acum, căci altfel am și podcast-uri din România pe care le ascult. Când dau peste ceva care îmi place, cercetez până mă lămuresc, intru în profunzime.
Revenind la cum arată pentru tine ritualul tău zilnic, de dimineață?
Zilele mele încep cam la fel. Mă trezesc bine dispusă – e vital – și primul lucru pe care îl fac e să dau drumul la muzică. Mă trezesc dimineață la 6 și îmi acord cam două ore pentru a mă pregăti pentru ziua care începe. Nu pot să fac lucrurile în grabă. Am nevoie de 2 ore să-mi beau cafeaua, să mă răsfăț, să intru în starea zilei. Așa că în timp ce îmi beau cafeaua, mă gândesc la ceea ce am de făcut.
Mănânc ceva ușor dimineață, cel mult pregătesc micul dejun al Ruxandrei. Apoi celebra întrebare a oricărei femei: „eu cu ce mă îmbrac?” Oricât am încercat să mă educ în direcția aceasta – deși sunt o persoană extrem de organizată și riguroasă – nu mi-a reușit. Apoi mă ocup de make-up, căci nu ies din casă nearanjată. E un ritual în sine să mă aranjez. Timp de 45 de minute cât merg cu mașina spre birou vorbesc cu mama, cu prieteni dragi de la care mă încarc cu energie bună.
Iar la birou după câteva vorbe cu colegii, încep inevitabil prin a-mi verifica mail-urile în fața unei căni imense de jumătate de litru de ceai cu lămâie și ghimbir. Beau ceaiul asta de ani de zile, este senzațional. De acasă lucrez foarte rar, pentru că îmi place să merg la birou. Și toate notele le fac cu stiloul pe hârtie; e o chimiespecială între mine, stilou și hârtie. Și pe noptieră, lângă cărțile pe care le citesc, am o agendă și un pix pentru momentele când mă trezesc noaptea. Și scriu acolo orice idei îmi vin, ca să pot continua cu somnul.
Ce se întâmplă după muncă, cum arată serile tale?
Drumul spre casă înseamnă tot telefoane cu oamenii dragi, cu mama, cu copiii mei, cu prietenii cei mai buni. Și așa intru în atmosfera de acasă. De regulă, seara mănânc inevitabila mea salată, fac niște exerciții fizice, pentru că mă preocupă acest aspect și… cam atât. Nu fac prea multe în timpul săptămânii, căci mintea mea e epuizată de cele 8 – 10 ore pe zi de lucru intens. Îmi sunt suficiente podcast- urile.
Uite, de exemplu, în ultimele săptămâni am pregătit intervenția mea în cadrul unei conferințe internaționale. Citesc mult pentru doctorat unde e enorm de mult de lucru, scriu articolele științifice, trebuie să fac și cercetare, iar pentru asta citesc enorm. De ce să fiu ipocrită și să-ți spun altceva decât realitatea? Nu toată lumea recunoaște, dar de ce să îți zic că citesc zeci de cărți, dacă lucrurile nu stau așa?
Vorbeai mai devreme despre prieteni bun. Și sunt curioasă ce cauți tu în prieteni? Ce calități ar trebui să aibă oamenii de care vrei să te înconjori?
Să îmi aducă bucurie și energie; să împărțim un moment frumos. Prietenii sunt puțini pentru că valorile pe care eu le caut sunt greu de găsit. Nu impun nimănui să fie ca mine, dar sunt destul de riguroasă. Ce îți spuneam mai sus, are valabilitate și aici: nu-mi plac oamenii care se auto-compătimesc, nu-mi plac oamenii care nu acceptă că greșesc și dau vina pe oricine altcineva numai pe ei nu se văd la originea greșelilor, nu-mi plac oamenii radicali care nu admit nuanțe, și așa mai departe. Toți ceilalți îmi plac. (râdem)
Și, în prietenii e și o chestiune de chimie. Am prieteni vechi, din liceu, dar am și prieteni noi și întâlnesc des oameni de bine. Eu tot timpul am fost foarte pretențioasă cu mine înainte de a fi cu ceilalți. Ca să pretind, mai întâi trebuie să ofer. Așa cum i-am învățat și pe copiii și pe colegii mei: ca să pretinzi, trebuie mai întâi să oferi. Eu consider echipa mea ca pe al treilea copil al meu. Le-o spun și lor și am spus-o și când am primit al treilea mandat. Gândește-te că am transformat o companie care se ocupă cu dezastrele, în ceva uman, cald și firesc. Iar abordarea mea pentru campaniile noastre de comunicare a fost să avem mesaje empatice, ușor de înțeles. PAID nu e doar un loc de muncă pentru mine, e un proiect de suflet. Munca pentru mine e o binecuvântare.
„Eu tot timpul am fost foarte pretențioasă cu mine înainte de a fi cu ceilalți. Ca să pretind, mai întâi trebuie să ofer.”
– Nicoleta Radu, director general PAID
În August ai primit distincția de „Managerul Anului” în cadrul Galei Premiilor Pieței Asigurărilor. Cum e să lucrezi și să performezi într-un domeniu predominant masculin?
Poate că asta e atuul meu – să aduc feminitate într-o zonă masculină? Nu am considerat niciodată că sunt discriminată pe parcursul vieții mele. Nu consider că am avut vreo șansă pe care să o fi pierdut pentru că am fost femeie. Eu am considerat că am avut un atu, pentru că, dacă știi ce vrei, ești hotărât și ferm, nu ai cum să pierzi. Nu mi s-a întâmplat să pierd sau să câștig doar pentru că sunt femeie și nu agreez discriminarea de niciun fel, pozitivă sau negativă. Eu mi-am luat șansa așa cum a venit.
Nu sunt de acord că femeile si bărbații sunt egali în toate formele, fiecare dintre noi avem atuurile noastre, iar faptul că nu trebuie să fim discriminați din punct de vedere profesional, este firesc. Fiecare posedăm un mix de calități cu care trebuie să jonglăm. Eu nu mi-am propus să conduc aceasta companie ca un bărbat. Eu vreau să o conduc cu fermitate și eleganță.
Nu am răspunsuri la toate întrebările, dar le caut. Ca lider, dacă nu admiți că nu le știi pe toate, deja faci un pas greșit. De aceea te înconjori de oameni deștepți, ca să afli de la ei. La noi, de exemplu, activitatea se bazează foarte mult pe brainstorming. În fiecare zi, eu învăț de la colegii mei și ei învață de la mine.
Dacă pui o picătură de cerneală într-un pahar cu apă, se va colora toată apa. E o metaforă veche japoneză care mă face să mă gândesc la cum se diluează și transformă ideile printre noi, mai ales într-o echipă. Îmi împărtășești o idee cu care ți-ai contaminat echipa?
Sunt câteva idei pe care le-am adus cu mine oriunde am lucrat. Una dintre ele este ideea de unitate. Cred în colaborare și în echipă. Și o a doua idee este sinceritatea și asumarea bunelor și relelor. Mizez foarte mult pe comunicare și pe transparență în tot ceea ce fac. Iar satisfacția vine din împărtășirea și rezolvarea provocărilor, împreună. Pe colegii mei îi mandatez, îi provoc, îi motivez, îi antrenez, îi invit să preia din când în când cârma – pentru că simt că e important să înțeleagă responsabilitățile. O echipă în care nu ai construit încredere, nu funcționează.
Nicoleta, moment de sinceritate: ai puncte în care te simți vulnerabilă?
Oh, Doamne. Chiar nu cred că mă simt vulnerabilă acum. În afară de faptul că fiecare zi poate să-ți aducă ceva neprevăzut… Sigur, eu am o viziune despre viitor, pentru că în domeniul meu, altfel ar fi imposibil. Dar nu mă simt vulnerabilă, dimpotrivă.
Am încredere în mintea mea. De cele mai multe ori există soluție pentru orice problemă, numai că trebuie să fii pozitiv și sa fii îndreptat spre soluție. Important e să fii cât mai pregătit să anticipezi partea negativă a lucrurilor și să te pregătești cât poți. Asta este și esența asigurării. O definiție a asigurării ar putea fi: un mod de a atenua vulnerabilitatea pentru viitor. Ideea este să diminuăm pe cât posibil consecințele negative ale unui risc viitor.
„O definiție a asigurării ar putea fi: un mod de a atenua vulnerabilitatea pentru viitor. Ideea este să diminuăm pe cât posibil consecințele negative ale unui risc viitor.”
– Nicoleta Radu, director general PAID
De aceea nu mă simt vulnerabilă, pentru că sunt pregătită. Sigur că pot fi și lucruri care mă pot lua prin surprindere, dar să trăiesc cu grija drobului de sare ar fi un stres prea mare. Frica este cel mai mare inhibitor al oportunităților de evoluție, așa că am îndepărtat frica din viața mea. Cred că trebuie să trăim mai mult în prezent, pur și simplu!
Mulțumesc mult, Nicoleta! Ești un model de răsfoiri interioare și las aici și scris, să ne rămână mărturie peste timp.
Fotografii: Maria Bordeanu
Loc: M Flower Lab
