Cât suntem copii, lucrurile sunt simple. Viața pare să curgă într-un ritm firesc, de toți cunoscut – unul pe care, la timpul potrivit, o să-l preluăm și toate se vor ordona ca într-un joc de Tetris. Trebuie doar să-ți alegi o meserie. Să cauți în cotloanele ființei tale acea înclinare după care să-ți croiești ambițiile. Să rămâi dedicat. Cât de greu poate să fie?
Dar, dacă nu știi ce vrei să faci în viață? Dacă nu există un singur lucru pe care l-ai face de dimineață până seară? Dacă ai 30 de ani și încă nu ți-ai găsit rostul? Dacă pasiunile tale se împletesc precum firele unui ghem – care-s multe, diverse și colorate? Dacă menirea în viață nu este neapărat ceea ce faci, ci ceea ce înveți despre tine?
„Acum cred că aceasta este una dintre cele mai inutile întrebări pe care adulții le pot pune copiilor – Ce vrei să te faci când o să crești mare? De parcă creșterea ar fi un proces finit. De parcă, la un moment dat, devii ceva, iar acela este sfârșitul. ” îi mărturisea Michelle Obama lui Oprah într-un interviu.
Dacă, de fapt, ceea ce contează mai mult este arta de a (ne) explora și nu un tipar după care fiecare dintre noi ar trebui să funcționeze? Dacă devenim ceea ce suntem învățând ceea ce suntem? – așa cum rezuma excelent, acum 2.600 de ani, poetul grec Pidar?
Dacă meseria nu este o scară cu o singură direcție, pe care urci la infinit, fără să te uiți în stânga, în dreapta?
Cred că atunci am răsufla ușurați. Am ști că maturitatea și seriozitatea noastră nu sunt rezultatul unui singur lucru pe care știm să-l facem bine, și că profesionalismul nu se conjugă musai cu o meserie bine fixată în piuneze.
Îmi imaginez că Sophie Taeuber-Arp, atunci când iubea să citească ziarul dimineața și noutățile secolului în care trăia, poate ale războiului, poate ale economiei, politicii, nu se gândea la faptul că nu și-a definit meseria. Că picta, sculpta și broda cu aceeași intensitate cu care, seara, făcea coregrafie și dansa pe ritmurile unui poem Dada. Că scena îi era la fel de acasă precum intimitatea biroului de la care schița decoruri de interior, mobilă sau covoare.
Îmi imaginez că nu simțea presiunea de a purta o etichetă anume și că arta de a explora multiplele fețe ale creativității sale a fost mai importantă decât să-și cheltuie timpul croind o singură umbrelă sub care viața sa profesională să stea.
Astăzi îi spunem „multipotentiality” și pare să fie unul dintre acele concepte-minune, din America, și pe care putem să-l evităm cu grație. Dar nu e. Nu pentru că o spun eu, ci pentru că sunt atâtea exemple de profesioniști care n-au putut sta sub o singură umbrelă. Fiindcă am acasă unul care se mâhnește de fiecare dată când își amintește că-i plac prea multe lucruri și că asta s-ar vedea din exterior ca un prejudiciu – nu ca un as în mânecă. Fiindcă am vorbit cu alții pentru care arta se împacă foarte bine cu logica și matematica.
Fiindcă Sophie Taeuber-Arp este, poate, cel mai bun exemplu nu doar de măiestrie în diferite forme de artă, ci și de cum poți să excelezi fiind tu însuți.
„Doar atunci când navigăm în interiorul nostru și încercăm să fim cu adevărat autentici pentru noi înșine, vom reuși să facem lucruri de valoare, trainice și, în acest fel, să ajutăm dezvoltarea un nou stil care să ni se potrivească.”
(Sophie Taeuber-Arp)
Iată rezultatul intersecțiilor sale creative și cum a ajuns să fie unul dintre cei mai importanți artiști elvețieni ai secolului al XX-lea.
Când s-a născut Sophie, lumea era cu 25 de ani mai aproape de Primul Război Mondial. În Davos, Elveția, venea pe lume cel de-al cincilea copil al familiei Taeuber: Sophie Henriette Gertrud Taeuber. Tuberculoza i-a răpus tatăl doi ani mai târziu, ceea ce a dus la o schimbare în plan familial:au părăsit farmacia locală pe care o conduceau pentru a se muta în Trogen – unde mama sa deschide o pensiune.
Poate că a fost influența mamei care a învățat-o pe micuța Sophie să coasă, poate că a fost o înclinație nativă sau moștenirea creativății materne, dar Sophie s-a îndreptat către artă foarte repede: la 17 ani alege să studieze arta textilă la Școala de Arte Aplicate din St.Gallen – unde se specializează în design textil și sculptură în lemn, după care pleacă în Munich să aprofundeze alături de Wilhelm von Debschitz – pictor german, profesor, specialist de design interior și fondatorul uneia dintre cele mai importante școli de artă din Munich.
Poate că a fost această influență uriașă care a stârnit în Sophie gustul pentru diversitate. Continuă studiile până în 1914 – când lumea este năucită de izbucnirea războiului – un element care avea să creioneze ulterior felul în care Sophie avea să facă artă.
Se întoarce așadar în Elveția, în Zurich, unde schimbă direcția studiilor. Se înscrie într-o asociație de artiști, începe să picteze lucrări geometrice, sub influența cubismului și a artelor textile, dar aplică și pentru Școala de dans Laban – al cărui fondator, Rudolf von Laban, este considerat unul dintre pionierii dansului modern în Europa și părintele dansului expresionist în Germania.
Mai târziu, tot în Zurich, îl întâlnește și pe artistul Hans Arp – care-i devine ulterior soț și alături de care colaborează, pictează, sculptează și creează până la sfârșitul vieții. Ambii aveau să fie puternic implicați, în 1916, în mișcarea Dada.
Sophie Taeuber-Arp, pictură, 1916 
Sophie Taeuber-Arp, sculptură „Dada Head”, 1920
Cum Zurich a devenit în Primul Război Mondial casă pentru artiști, acesta a fost și locul în care s-a înființat mișcarea Dada – ca reacție a artiștilor împotriva violenței războiului. Sophie a fost una dintre puținele femei aflate în mijlocul acestui curent artistic, profund marcată de valorile acestei mișcări – dar pe care le-a suprapus în arta sa într-un stil aparte.
„Ne-am pierdut încrederea în cultura actuală. Tot ceea ce este, la momentul actual, trebuie distrus, demolat. Trebuie să reîncepem actul creaței pornind de la o tabula rasa. La Cabaret Voltaire, noi vrem să zguduim ideile, opinia publică, educația, instituțiile, muzeele, bunul simț așa cum este el definit la momentul actual, pe scurt, tot ceea ce ține de vechea ordine.”
(mărturisea Marcel Iancu – pictor român și unul dintre inițiatorii mișcării)
În creațiile sale, Sophie părea că nu și-a pierdut speranța. Nimic din ceea ce făcea nu îndemna la furie – nici măcar la revoltă, ci doar la un alt fel de a privi lucrurile. Indiferent că a fost brodat, pictat sau sculptat, arta sa era despre viață, despre joacă, despre veselie, despre cer, pământ și mare – reduse la simplitatea și eleganța formelor abstracte.
Nu degeaba The Guardian o caracteriza ca fiind artista care a adus bucuria în mișcarea Dada: „s-a jucat cu blocuri și pete de culoare, mutându-le în mod aleatoriu, și lăsând tiparele să apară întâmplător, ca într-un jazz vizual.”
Mai mult, pentru Sophie arta era strâns închegată cu viața de zi cu zi și se opunea ideii conform căreia arta aplicată ar fi mai puțin importantă decât artele plastice, precum pictura. Mai mult, s-a folosit de principiile artistice pentru a introduce arta în viața oamenilor: de la mobilier, bijuterii, covoare și textile.
Sophie Taeuber-Arp, compoziție, 1918 
Sophie Taeuber-Arp, compoziție, 1920
„Să facem lucrurile care ne aparțin mai frumoase.”
Acesta poate că e rezumatul cel mai viu al felului în care Sophie Taeuber-Arp s-a uitat la munca sa și modul în care a căutat în imaginația sa după idei și soluții.
Chiar și atunci când prin anii ‘30, fiindcă arta nu se mai vindea la fel de bine, Sophie s-a concentrat pe design interior și arhictectură, lentila prin care și-a croit arta a fost tot esteticul împletit cu practicul. A fost printre primele artiste care s-a folosit de arta abstractă pentru a decora un spațiu public, și anume cafeneaua Café de l’Aubette – din interiorul centrului cultural cu același nume, din Strasbourg.
Așa cum avea să fie descris mai târziu, pereții pictați de Sophie aveau să dea impresia de spațiu infinit, la care te uiți mereu cu alți ochi. Cred că aceasta-i și frumusețea artei sale, dar și a tuturor intersecțiilor de interese și pasiuni care au pătruns-o de-a lungul vieții.
Mai târziu s-a concentrat și pe a fonda și a conduce revista de artă „Plastique”, pe a călători, pe a fotografia, pe a continua să citească ziarul ca parte din rutina sa, pe a crea astfel încât să se onoreze pe ea însăși și să crească odată cu arta sa.
Sophie Taeuber-Arp e cel mai bun exemplu de artist care nu s-a definit strict prin singurul lucru pe care știa să-l facă, ci prin arta de a-și explora imaginația și nelimitarea la o singură posibilitate de a o exprima.
Și cred că-i cu mare folos indiferent dacă facem artă sau nu.
Sursă fotografii: Wikipedia, Wikiart.
Acest material face parte din campania Inspirația FREYWILLE, pe care suntem onorați să o găzduim pe canvasul nostru digital. Parteneriatul dintre CoverStories și FREYWILLE poartă în ADN-ul său conexiunea dintre artă, inspirație și povești frumoase, dar și dintre bijuterie, emoție și feminitate. FREYWILLE este unul dintre brandurile care ne inspiră și care creează alchimie folosind arta, pulberea de aur și emailul pentru a sculpta eleganța atemporală a bijuteriilor sale. CoverStories și FREYWILLE vă invită să citiți povești care inspiră, care umplu și care explorează și să descoperiți atemporalitatea unor bijuterii care ascund povești și trezesc emoții.
