Timp de citire: 7 minute

Portretul de astăzi schițează o femeie-creatoare și o pereche de mâini care construiește obiecte de ceramică unice și care duc cu gândul la origini, la fluiditate sau la copilărie. Sau cel puțin eu așa am simțit ceramica Ars_Ana pe care o modelează Ana Gurduza – la origine arhitect, care a luat însă drumul făuritului de „lucruri care vorbesc sufletului”.

Printre altele, Ana a povestit despre provocările cele mai mari din atelierul de creație, despre încotro s-ar duce dacă ar putea zbura, despre întâlnirile obligatorii de dimineață – parte din ritualul său, dar și despre portretul mâinilor – un curent renascentist.

„Vreau să las bucurie, bunătate și frumusețe, iar asta mă încurajează să cred că ceea ce fac acum este important pentru cândva.”

Ana Gurduza
Fotografie de Dragos Radu Dumitrescu

Ana într-o propoziție:

Curaj, poveste, bucurie.

La ce sau la cine te gândești când nimic nu pare să meargă bine?

Când lucrurile merg foarte prost, aprind o lumânare, îmi amintesc de T. Edison și de cele peste 100 de încercări eșuate pornite dintr-o încredere și intuiție a proximității față de un lucru valoros. Fără a ști dacă este posibil sau imposibil, acesta împreună cu echipa sa au lucrat cu încăpățânare în întuneric tăind, rând pe rând, câțiva ani și peste o sută de nereușite care l-au învățat câte un lucru nou despre ce face, aducându-l mai aproape de izbândă.

Vreau să spun cu această poveste că ne hrănim cu vise a ceea ce ar putea fi.

O perspectivă de viitor seducătoare iartă eșecurile, mă face mai blândă cu mine însămi, ele sunt mijlocul prin care ajung cu încăpățânare într-un punct țintit. Nimeni în lumea largă nu a creat fără să greșească, iar eu îmi spun că sunt pe drumul cel bun. Am mai tăiat un rând, sunt mai aproape.

Ce îți aduce energie?

Bucuria pe care o pot aduce altora prin obiectele pe care le fac. Fascinația de a crea o lume imaginară, care să atingă profund posesorul, să sensibilizeze și să domesticească casa acestuia.

Teama cea mai ascunsă:

Mi-e frică de bătrânețea în care nu mai pot fi utilă.

Te simți cea mai frumoasă atunci când:  

Pictez. Mă uit cu atenție în oglindă, ca și cum m-aș vedea pe mine însămi cea interioară, și-mi amintesc că sunt frumoasă și fericită. Caut să-mi surprind portretul și simt ca și când toți anii și chipurile mele s-ar suprapune, așa cum primul miros de căldură îmi amintește de toate primăverile trăite.

Accesoriul preferat pentru a împodobi mâinile este:

Un inel care poartă o poveste sau o amintire, mereu din metal prețios, mereu lucrarea unui bijutier. Sunt îndrăgostită de obiecte frumoase și de piese cu poveste.

Obiceiul/rutina care îți face cel mai bine:

Lectura zilnică de dimineață – o oră care mă duce în mijlocul unei întâmplări ciudate, în care trăiesc o viață care nu-i a mea, dar ar putea fi. În acea viață Prințul Mîșkin îmi este confident, înăuntrul ei împart cafeaua cu Gauguin sub o ploaie din paradisul de după colț, acolo uit de timp pe muntele lui Thomas Mann sau sunt ultimul pictor de miniaturi din Istanbulul prerenascentist.

Dimineața trebuie să aleg dacă vreau să fiu Narcis sau Gură de aur, dacă vreau să adun obiecte lucioase sau să fiu un lup de stepă, dansând în noapte cu propria oglindire. De acolo îmi găsesc sursele și mă inventez repoziționându-mă în real.

Ce te încurajează când ai îndoieli?

Când am îndoieli, mă încurajează perspectiva prezentului privit din viitor. Îmi imaginez că au trecut zece ani peste mine, o sută peste noi. Prin acest filtru al timpului, obiectele pe care le fac se transformă în artefacte care nu mai vorbesc despre creator ca atare, ci despre timpul în care ne aflăm. Ele vorbesc despre crezurile noastre, formele și imaginațiile începutului de secol XXI.

Am rămas cu puțini inventatori de obiecte, meșteșugari și creatori în sensul clasic. Nu înseamnă că producem valori, înseamnă că dintre aceste obiecte, lângă literatură, pictură, sculptură, muzică, arhitectură vom discerne care sunt importante și ce spun ele despre lumea în care am trăit.

Este vorba despre ce lăsăm în urmă cu pași mici. Vreau să las bucurie, bunătate și frumusețe, iar asta mă încurajează să cred că ceea ce fac acum este important pentru cândva.

Întrebarea care te macină constant este:

Ce las prin ce fac?

Cea mai mare bucurie pe care ți-a adus-o ceramica:

Cea mai mare bucurie este cea de a fi creator și mamă de obiect unic, adică să aduc pe lume o creatură nouă, care va bucura la rândul său pe cineva. Altfel spus, creația este motivul pentru care meșterul face ce face, el este complet dedicat obiectului care îi poartă amprenta. Nu este bucurie mai mare decât să fii pentru o instanță mândră de artefactul făurit, să compari gândul inițial cu bulgărele de materie. Ciclul complet se încheie, însă când făuritura aduce bucurie celorlalți, acesta îi este scopul și prin împlinirea lui bucură creatorul.

Obiectul la care n-ai putea renunța niciodată:

Nu am în minte un asemenea obiect. Am pierdut câteva neprețuite mie, mi s-au dat altele la schimb. Există un troc pe care nu-l pot înțelege, dar îl pot urmări cu ochi de copil.

Cea mai mare provocare fiind creator:

Pentru mine cea mai mare provocare este aceea de a face parte din sfera așa numită creativă, de a mă întreține dintr-un loc care este nonfuncțional, din obiecte care răspund unei sensibilități abstracte, de a răspândi mesajul obiectului făurit, a lungimii procesului și a valorii artefactelor.

Tot ce iese din atelierul de ceramică nu răspunde unei nevoi funcționale, sunt fabricile care răspund utilului. Gândul de a avea un obiect făcut de mână nu este o practică răspândită. Este foarte greu să justifici prețul și motivul unei piese* meșteșugărite dacă nu înțelegi procesul din spate. Piesele fisurate, greșelile și testele sunt invizibile perceptorului. Creatorii se întrețin din obiecte care trebuie să împlinească multe condiții: să fie întregi, să fie dorite, să fie funcționale, să fie nonfuncționale, să nu aibă imperfecțiuni, să fie organice, să răspună unei anumite sensibilități și să poarte amprenta celui care l-a creat.

(*Obiectului trebuie să acopere munca de trei săptămâni, întreținerea spațiului, masa ceramică, instrumentele, pigmenții, glazura, pensulele, două arderi în cuptor de o zi și o noapte, utilitățile telescopice, timpul de fotografie și comunicare, timpul pentru invenție și perfecționare, greșelile și testele.)

Să fii creator este o alegere conștientă pe care o faci pentru că făuritorul din tine urlă să inventeze, să fie tactil, să-și materializeze ideea. Dintr-o parte, arta este cea mai mare necesitate, ea vorbește sufletului, și din altă parte ea nu este utilă în sensul lumesc.

Cel mai frumos lucru pe care l-ai creat:

Sunt tentată să dau un răspuns alambicat la această întrebare. Aș spune așa, toate obiectele cresc odată cu tine, ele toate împreunate sunt pe măsura creatorului și se atașează unei perioade. Le-aș pune pe toate într-un sac și le-aș ierarhiza pe perioade. Aș spune că obiectele pe care le fac acum îmi aduc cea mai multă bucurie, pur și simplu pentru că este perioada când am cea mai multă experiență. Iar cele mai frumoase obiecte sunt cele pe care le voi crea. Cu siguranță ele mă cheamă și mă așteaptă.

Viața și noi înșine nu suntem perfecți, cum te recompui după o greșeală?

Dacă nu este o greșeală prea gravă, este un pas mai aproape pe drumul ales. Altfel, greșelile grave sunt cele inconștiente, este un drum pe care nu l-am luat sau o direcție care m-a adus într-un punct mort. Încerc să mă iert și să înțeleg mecanismele care m-au dus acolo ca să nu le mai repet. Lupt cu demonii și apoi mă recompun cu blândețe față de mine însămi.

Dacă ai putea zbura, încotro te-ai duce?

Dacă aș putea zbura, aș vrea să mă camuflez în pasăre, să reconstitui traseul lor, să înțeleg cum se ghidează și unde vor să ajungă. Ele par mereu hotărâte, știu bine încotro s-o ia. Chiar și atunci când desenează cercuri par că vor să ne spună ceva. Noi le-am ghicit mesajul, va veni ploaia, dar oare câte ne mai spun și noi nu știm a le citi?

Ce poveste spun mâinile tale despre tine?

Ce întrebare frumoasă, mulțumesc. Mi-ai amintit de un curent în interiorul renașterii: portretul mâinilor – când se acorda mâinilor o delicatețe sporită și atenție. Ele redau statutul, eleganța sau grosolănia purtătorului. De multe ori, pictorul crea o discrepanță între personaj și mâini, era un fel de a reda caracterul persoanei, introducea secrete sau mesaje care nu puteau fi redate pe chip. Un alt lucru de spus este că în portretele renașterii, în afara chipului per se, doar mâinile rămâneau despoperite, de aceea și atâta importanță dată lor și învățăturii în jurul gesturilor.

Mâinile sunt la fel de vorbitoare precum chipul, am învățat să controlez fiecare mușchi al lor, îmi sunt cea mai precisă parte din corp. Ele vorbesc depre ani de lucru în care le-am antrenat, ca să poată reprezenta ce am în minte, ca să poată crea doi ochi identic de profunzi sau două zboruri diferite de pasăre, să dea masculinitate unor linii și feminitate unor gesturi.

Ele au precizie când țin pensula în mână și forță când frământă pământul ca să-i dea formă. Ele povestesc despre oamenii pe care i-a îmbrățișat și obiectele pe care le-a creat cu completă dedicație.

Ana, sănătate mâinilor tale!

***

Mâinile noastre au gesturi infinite, iar acest micro proiect îndrăznește să le înregistreze – atât cât poate, atât cât încape, fără promisiuni sau alergături – doar o hartă fără granițe ale mâinilor noastre și ale femeilor care creează prețiozități cu ajutorul lor.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

13 + six =