Amintirea culorilor și cum ne-au influențat ele lumea

0
345
Timp de citire: 6 minute

Spune-mi ce culoare preferi ca să-ți spun mai multe despre tine – acesta a fost principiul care a stat la baza testului culorilor – un test inventat de psihologul Max Lüscher, la mijlocul secolului XX. Conform acestui test Lüscher, compus din șapte panouri formate din 73 de culori și 27 de nuanțe, medicul putea obține informații despre pacient, cum ar fi „structura psihică, conștientă și inconștientă a individului, ariile de stres psihologic, stadiile de echilibru și dezechilibru”.

Nu a fost dovedită cu succes realitatea interpretărilor acestui test, cu toate că Max Lüscher și-a petrecut toată viața studiind felul în care culorile reflectă adevăruri despre noi sau, mai mult, cum ne pot influența, chiar la nivel fiziologic – psihologul vorbea despre faptul că alegerea unei culori în viața de zi cu zi aduce schimbări pentru sistemul endocrin – cel responsabil de hormoni.

Anul trecut scriam despre cum ne poate vindeca arta, iar unul dintre răspunsuri venea dinspre demersuri concrete legate de felul în care arta (și culoarea) ajută pacienții cu depresie sau risc cardio-vascular:

„Există din ce în ce mai multe dovezi științifice precum că terapia prin artă este benefică sănătății. Crește astfel nivelul de cortizol și cel de serotonină. În momentul în care vizităm un muzeu, crește nivelul acestor hormoni care sunt responsabili pentru starea noastră de bine.”, explica Hélène Boyer, vicepreședinta Medicilor Francofoni din Canada.

Cu toate că există încă dileme legate de cât de profund și real ne influențează culorile, nu există nici o negare asupra faptului că suntem educați în spiritul culorilor: după cultură, după obiceiuri, după nevoi, după preferințe, după moșteniri – pe noi comunismul ne-a lăsat și cu o urmă adâncă de gri, care încă se mai simte în aer, în special iarna. Poate de aceea încă nu suntem pregătiți, vizual, să îndrăznim, să ne jucăm mai des cu nuanțele.

Și pentru mine culoarea a fost ceva ce am învățat pe parcurs. Am fost o pasionată de kaki. În momentul de față e o nuanță care nu-mi mai spune nimic – dar la 14 ani era o culoare pe care o căutam foarte mult. Nu știu ce ar spune testul Lüscher despre asta, dar aș putea să intuiesc. Pe de altă parte, tot cu timpul am învățat ce culori îmi plac versus ce culori mi se potrivesc – detaliu care-mi fac mai plăcute și mai rapide cumpărăturile. Cu timpul am învățat să mă apropii de culoare și să o testez pe foaie. Pictura nu e punctul meu forte, dar a întinde culoarea pe foaie, e o nevoie pe care o simt constant. Iar asta e un exercițiu bun de relaxare, detensionare și de bogăție vizuală.

„Arta, s-a zis, este cel mai scurt drum de la un om la altul.

Probabil, tot ea este și cel mai scurt drum de la un om la el însuși.”

(Octavian Paler, Istorie subiectivă a portretului)

Înțelegerea culorilor diferă de la o cultură la alta sau de la o situație la alta: a se vedea roșul care poate fi pericol sau pasiune. În schimb, ce-mi place mie cel mai mult, e că sunt unele care au marcat excepțional societatea noastră și n-a mai fost la fel.

Roșul Montezuma: patriotism și mândrie națională

Despre feminitate și lupta femeilor pentru drepturi egale în societate am povestit luna trecută. În această complicată istorie a femeilor, există un capitol simpatic care mi-a rămas în minte. În cel de-al Doilea Război Mondial, în America, femeile deveneau din ce în ce mai implicate în activitatea războiului: de la infirmiere, la ofițer în armată. Cu toate că unele ieșeau în câmpul muncii, iar altele rămâneau acasă, exista un element care le unea și le oferea un simț de implicare și devotament: rujul roșu.

Dat fiind că acesta deja era un simbol de rebeliune (fiindcă fusese purtat la marșurile sufragetelor de la  începutul secolului al XX-lea), și mai ales fiindcă contrasta cu repulsia lui Hitler față de rujul roșu, a devenit rapid un element de datorie față de război.

Ba mai mult, faimoasa Elizabeth Arden a fost angajată să creeze femeilor din armată o nuanță de ruj roșu care să se potrivească cu uniformele. Așa s-a născut celebrul „Montezuma Red” – oferit apoi în kiturile oficiale pe care le primeau femeile din armata americană. Cum această nuanță a fost un succes, femeile care rămâneau acasă și-au dorit și ele să poată să-și onoreze țara în acest fel, drept pentru care a fost creat „Victory Red”.

Mi-a plăcut în mod special această felie de istorie a roșului pentru că este atipică și pentru că a unit și a oferit forță și putere printr-un detaliu aparent nesemnificativ.

P-618: nuanța de roz care îmblânzește

În 1960, cercetătorul Alexander Schauss era interesat de studiul și răspunsurile psihologice ale oamenilor în fața culorii roz. Acesta l-a studiat pe Max Lüscher, cel despre care aminteam la început, și a experimentat cu diferite nuanțe și apoi, cu diverse observații: cum că această culoare ar avea un efect asupra mușchilor. Într-una dintre experimente s-a oprit asupra unei anumite nuanțe, care părea să aibă efectul cel mai liniștitor asupra sa. Și a numit această nuanță de roz: P-618. Concluzia era clară: „scăderea ritmului cardiac, a pulsului și a respirației în comparație cu alte culori”.

Cu toate acestea, nu i-a fost ușor să angreneze și alți oameni și instituții în această nouă descoperire. Până când a întâlnit oamenii potriviți, la locul potrivit. A reușit să convingă directorii unui institut de corecție din Seattle să vopsească câteva celule de detenție în P-168 pentru a observat efectul pe care acest roz l-ar avea asupra deținuților – despre care se spunea că ar fi fost destul de agresivi.

Cu doar 15 minute într-o celulă roz, după numai 5 luni, cei doi directori erau încântați că experimentul funcționează. Se menționează și că mai târziu, după un an, ar fi anunțat o rată mai mică a violenței în rândul deținuților față de anul precedent. Nuanța a devenit apoi cunoscută ca „Baker-Miller Pink”.

Din punct de vedere al răspândirii veștii a fost un succes, mulți au adoptat modelul: în spitale, în săli de așteptare; dar științific nu a fost dovedit, până la capăt, că rozul lui Baker-Miller ar avea un efect. Cu toate acestea, mi-a plăcut neconvenționalul și direcția către care s-au dus oamenii:  să vadă viața mai colorată.

Mauveina – cea dintâi culoare creată în laborator

Se spune că movul este cea de-a doua culoare cea mai puțin apreciată și de bărbați, dar și de femei. Statisticile nu mă încântă, în schimb istoria acestei culori și cum ne-a influența ea lumea, da.

Totul începe în secolul al XIX-lea, când britanicii adunau colonii în portofoliul lor național. Acest lucru venea și cu un cost teribil, în principal pentru soldați: malaria era o boală de temut, iar mulți dintre ei contractau boala. Singurul medicament pentru aceștia era chinina – extrasă din scoarța arborelui de chinină, originar din America de Sud. Acest detaliu făcea remediul să fie foarte greu de obținut. Drept urmare, urgența era ca o altă soluție, mai accesibilă, să fie inventată.

De acest lucru s-a ocupat și tânărul William Henry Perkin și profesorul său, chimistul August Wilhelm von Hofmann. Aceștia lucrau împreună în laborator pentru a descoperi o formulă care să ajute soldații britanici, dar, în vacanța de Paște din 1856, Perkin a rămas singur în laborator – în timp ce profesorul său își vizita familia.

Așa că a decis să experimenteze un pic mai mult: să oxideze anilina (un compus chimic) pentru a obține chinină. Experimentul a eșuat, dar Perkin – pasionat de fotografie și pictură – a observat rapid o noutate: în timp ce încerca să șteargă cu alcool locul în care experimentul eșuase, o nuanță de mov se crease.  Acela a fost momentul în care cea dintâi culoare a fost creată în laborator, de un tânăr de 18 ani.

Perkin a dat dovadă și de spirit antreprenorial, astfel încât a văzut potențialul descoperirii sale. Așadar, cu ajutorul profesorului său și al fratelui, și-a perfecționat formula, a patentat-o în august 1856 și a scos-o la vânzare. Înainte de această descoperire, singura metodă prin care se obținea culoarea mov era prin a extrage pigmenți din plante sau moluște – se spune și că ajungea să coste mai mult decât aurul.

Astăzi cunoaștem nuanța după denumirea de: mauveina, movul lui Perkin, anilină purpurie sau nalba lui Perkin.

Scrisoare de la fiul lui Perkin, alături de o mostră de mauveină

Mi-a plăcut mult și această istorie pentru că nu a lăsat lumea indiferentă după descoperirea sa: a revoluționat medicina – coloranții artificiali au ajutat studiul la microscop al celulelor, iar tot datorită acestei descoperiri, premiul Nobel a fost câștigat de către un pioner în studiul chimioterapiei. Mai departe, și industria parfumeriei a fost revoluționată, datorităreacții chimice (numită și Reacția Perkin) care a dus la primele parfumuri create în laborator.

***

Poate că științific încă nu s-a dovedit cât de mult se modifică structura noastră interioară atunci când purtăm sau când alegem o anumită culoare. Dar cred că putem admite că o lume colorată este o lume vie și că ne putem folosi de nuanțe pentru a ne însenina.

Sunt curioasă, care e culoarea care ți-a schimbat ție viața într-un fel?


Acest material face parte din campania Inspirația FREYWILLE, pe care suntem onorați să o găzduim pe canvasul nostru digital. Parteneriatul dintre CoverStories și FREYWILLE poartă în ADN-ul său conexiunea dintre artă, inspirație și povești frumoase, dar și dintre bijuterie, emoție și feminitate. FREYWILLE este unul dintre brandurile care ne inspiră și care creează alchimie folosind arta, pulberea de aur și emailul pentru a sculpta eleganța atemporală a bijuteriilor sale. CoverStories și FREYWILLE vă invită să citiți povești care inspiră, care umplu și care explorează și să descoperiți atemporalitatea unor bijuterii care ascund povești și trezesc emoții.

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here