„A părăsi o țară nu este de ajuns.” – Interviu cu scriitorul Grégory Rateau

0
670

Spune că a învățat de la satul românesc cum să aprecieze mai mult România, tot acolo se retrage pentru liniște și natură. Unul dintre obiceiurile pe care le-a adoptat de la noi este ieșitul în cafenele. Plimbările și cărțile îi sunt cei mai speciali companioni. Caută să iasă din zona de confort pentru a face pace cu anxietățile sale și a învățat să aibă încredere în oameni.

Fotografii de Maria Bordeanu

„De cele mai multe ori așteptăm din partea celorlalți recunoaștere și validare când de fapt acestea ar trebui să vină din partea noastră prima dată.” El este Grégory Rateau și locuiește în România de 4 ani. De curând a fost tradus la Polirom jurnalul său de călătorie: „Hoinar prin România”, ceea ce a reprezentat un context favorabil pentru a ne cunoaște, a împărți o bucată de dimineață, o cafea caldă și câteva povești despre tranziția de la Paris la București, de la franceză la română, de la cinematografie la scriitură. 

Grégory, te invit să rememorezi zilele dinainte de a veni în România. Cum era viața ta atunci, la ce visai, ce îți doreai?

Nu eram fericit. Parisul, orașul în care am studiat, mă sufoca. Aveam nevoie de o gură proaspătă de aer, aveam nevoie să ies din rutină, să mă apropii de natură, de lucrurile simple, aveam nevoie de aventură. Astfel că am folosit prima ocazie care s-a ivit pentru a face asta. Așa am ajuns în România, primisesem o invitație pentru a lucra la câteva documentare despre România.

Știu că ai studiat Artele și că viața ta profesională s-a legat multă vreme de industria cinematografică. Ce s-a întâmplat între timp, de ce nu ai continuat pe acel fir?

Și din aceasta privință mă simțeam la fel: nu mai eram mulțumit cu ceea ce făceam pentru că între momentul în care te gândești la un film și momentul în care acea idee chiar se concretizează, uneori poate dura o veșnicie. Acel spațiu nu era foarte creativ, iar eu fix de asta aveam nevoie, voiam să exprim ceea ce simțeam în momentul în care simțeam. 

Așa că m-am trezit într-o zi dezamăgit de mine. În schimb, scrisul a fost dintotdeauna pasiunea mea. Sau mai degrabă, inițial a fost lectura, iar apoi scrisul. Și mi-a luat mult timp să-mi găsesc vocea creatoare, care a inclus un drum lung în Irlanda, izolare și muncă la fermă. Dar mi-am dat seama că cel mai important lucru pentru mine este să mă ascult, să fiu propriul meu evaluator. De cele mai multe ori așteptăm din partea celorlalți recunoaștere și validare când de fapt acestea ar trebui să vină din partea noastră prima dată.

Și ai ajuns în România, un loc plin de contraste, de frumuseți, dar și de decizii bune și proaste în același timp. Care au fost primele tale impresii când ai cunoscut Bucureștiul?

Ca să fiu sincer, începutul a fost dificil. Cel care mă angajase nu mă mai plătea, iubita mea româncă era în depresie, iar familia ei punea foarte multă presiune pe noi. A fost un context nefavorabil și cu multă disperare. 

Atunci am început să scriu cartea, tradusă acum și în română, ”Hoinar prin România”.  În paralel lucram și într-un call center, diminețile devreme mi le petreceam scriind, nopțile târzii la fel, exploram țara la sfârșit de săptămână și încercam să nu renunț la visurile mele. 

La început orașul mi se părea ostil, în ruine, dar după mai multe căutări am găsit și frumusețea lui. Ceea ce m-a ajutat foarte mult au fost excursiile pe munte, lecturile, oamenii pe care i-am întâlnit în zona rurală – ei m-au ajutat să văd țara cu alți ochi, dar și să-mi găsesc resursele necesare astfel încât să mă recompun și să găsesc un sens.

Dar acum? Ce diferențe există între Grégory cel care ajungea în România acum 4 ani și Grégory cel cu care vorbesc în momentul de față?

Cred că există, cu siguranță ne schimbăm indiferent de context, dar adesea aceste schimbări sunt de suprafață, iar a părăsi o țară nu este de ajuns pentru a te schimba în profunzime. E nevoie de multă muncă, e nevoie să ne dorim cu adevărat să schimbăm ceva. Ceea ce m-a ajutat pe mine a fost să las prejudecățile deoparte, să-mi câștig independența și să mă distanțez de familia mea.

Citind cartea ta am observat că îți place să iei notițe în timp ce mergi cu tramvaiul, că îți place să vorbești cu oamenii, că te reculegi într-o plimbare prin cimitirul Bellu, că străbați foarte mult munții și mă întrebam: ce anume cauți, Grégory?

Cred că încerc să îmi pierd urma astfel încât să mă regăsesc, să mă cunosc, să ies din zona de confort și să nu mai depind atât de mult de anxietățile mele. Plimbările, de exemplu, sunt o metodă prin care poți să meditezi, să contemplezi, și asta doar prin a pune un pas în fața celuilalt. Rilke a vorbit despre asta foarte frumos: pentru că nu suntem suficient de poeți, ajungem să percepem viața ca fiind atât de stearpă. E necesar să ne dezvoltăm creativitatea pentru a ne schimba felul în care percepem realitatea și viața de zi cu zi.

Spunem din ce în ce mai des că lumea nu mai este un loc bun. Cum se vede lumea prin ochii tăi?

Problema nu este felul în care este lumea, ci felul în care o percepem noi și cum reacționăm la această percepție. Unii critică încontinuu, alții renunță sau adoptă o atitudine plină de scepticism, în timp ce o altă parte decide să lupte, să acționeze, să găsească soluții.

România se schimbă, iar pe platforma noastră, LePetitJournal.com, vrem să promovăm oamenii care ajută la schimbarea unei realitați care îi deranjează. România are multe de oferit, dar e nevoie să fii gata de muncă pentru a face asta posibil.

Mă întorc la cartea ta și îți mărturisesc că am simțit un soi de melancolie în rândurile scrise de tine. Pentru noi, ca români, melancolia face parte din natura noastră, și spun asta gândindu-mă la toate acele conversații despre un trecut pe care îl idealizăm uneori. Ai simțit asta?

Melancolia e prezentă aici, dar la fel de prezentă este și în Franța. Mulți români părăsesc țara, dar și în Franța, de exemplu, există mulți imigranți, care se simt dezrădăcinați, unde există tensiuni, probleme sociale și de comunitate, de inegalitate. Dinamica lumii se schimbă, oamenii își părăsesc mai ușor țara, așadar această melancolie ne atinge pe toți. Important e să înțelegem care este motivul care stă la baza melancoliei noastre și să schimbăm unghiul din care vedem situația, iar arta te poate ajuta să faci asta.

”Nimic nu-i mai trist decât să străbați teritorii noi cu inima uscată, cu capul în pământ (…).Natura nu tratează de nimic,ci, plină de cruzime, își râde de lacrimile noastre, de stările noastre sufletești. Imaginați-vă un cioban care muncește din greu zi de zi, indiferent că ninge, plouă sau e caniculă. Are el timp să se așeze pe canapea și să asculte văicărelile unui orășean deprimat aflat în trecere? N-are nici vreme, nici răbdare, iar asta nu-i știrbește cu nimic umanismul profund. Îmi amintesc că în timpul drumeției mele anterioare prin Carpați fusesem ajutat de unul dintre acești oameni de treabă, care, ivindu-se cu turma pe o pantă abruptă, mi-a întins mâna să mă ajute să ajung până la el. Nu, serios, de ce să fii monden, când ar fi suficient să ciocnești un pahar de țuică și să strigi „noroc” cu un zâmbet pe buze, într-o complicitate mută?” (Hoinar prin România, Grégory Rateau)

Ai scris mult despre oamenii de aici, despre obiceiurile noastre, despre arhitectură, despre povești. Există un anumit moment sau experiență care te-a schimbat în vreun anume fel?

Da, există o întâlnire pe care o prețuiesc, cu prietenul mei Gigi și soția lui, un inginer retras din activitate, care trăiește astăzi la țară, aproape de familia lui, el fiind și pasionat de agricultură. M-a impresionat generozitatea lui, felul în care mi-a arătat și o altă față a țării, dar și optimismul său. Și asta m-a pus pe gânduri. Am înțeles mai apoi că sunt oameni în viața noastră pe care trebuia să îi fi întâlnit, care făceau parte din drumul nostru.

Există o rubrică pe CoverStories care se numește ExpatStory, e una dintre rubricile mele preferate și e dedicată oamenilor care iau decizii, care pleacă, se întorc, regândesc planul și o iau de la capăt. Iar eu întotdeauna cer câte un sfat acestor oameni. După anii petrecuți aici, care ar fi sfatul tău pentru cineva care și-ar dori să viziteze România sau care și-ar propune să se mute aici?

România poate să ofere o experiență celor care își doresc să schimbe ritmul, modul de viață, să adopte alte obiceiuri. I-aș invita să învețe aici să aibă încredere în oameni, chiar și în cei care se arată de neîncredere. Și apoi, i-aș invita să părăsească orașul și să exploreze zonele pe care nici un turist nu le vede: să vizitele satele mici, să doarmă în casa unui localnic și să nu lase bariera lingvistică să îi priveze de niște momente de fraternitate. 

Care sunt planurile tale pentru viitor, la ce visezi acum?

Pregătesc un roman care va fi lansat în februarie, a cărui acțiune are loc în Liban. Sper să își găsească cititorii. Apoi îmi doresc să mă disciplinez mai mult în ceea ce privește dezvoltarea mea, să continui să scriu. Nu contează atât de mult recunoașterea, cât sentimentul că ai reușit ceva, că ai contribuit cu ceva bun în viața altui om. Îmi doresc să continuăm să promovăm acțiunile și proiectele pozitive, să descopăr această țară și să o promovez pentru străini. 

Visul meu ar fi să mă stabilesc aici, la munte, să scriu în fiecare zi, să mă plimb, să fiu aproape de natură, de liniște și… cine știe, să avem și un copil într-o bună zi.

Mulțumesc, Grégory și… menținem promisiunea, data viitoare povestim în română!

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here