A fi dezrădăcinat

0
263

Statisticile sunt copleșitoare. Conform celor mai recente date de la UNHCR, peste 44.000 de oameni sunt forțați zilnic să-și părăsească casele, orașele, țările. Peste 68,5 milioane de oameni sunt strămutați, din care 25.4 milioane sunt refugiați. Mai mult de jumătate dintre ei provin din 3 țări: Sudanul de Sud, Afganistan și Siria.

„Aveam unsprezece ani – suficient cât să înțeleg de ce fug.”

Nu mai știu ce fel de curiozitate m-a împins să citesc cel mai nou manifest literar semnat de Malala Yousafzai – „Suntem dezrădăcinate”. Știam despre Malala ce știe toată lumea: că a militat pentru educație, că a susținut public dreptul fetelor la educație, că a fost împușcată în cap de talibani pentru asta și că a câștigat Premiul Nobel pentru Pace în 2014.

Dar. Cartea asta e o colecție de povești pe care Malala și jurnalista Liz Welch le-au adunat într-o mărturie viscerală a realităților refugiaților e pretutindeni. Da, e dură. Dar necesară. Și nu pentru că ne-am apuca de mâine cu toții să căutăm soluții prin care să-i ajutăm pe refugiați, ci măcar pentru a conștientiza cât de norocoși suntem. 

Între două lumi

„Nimeni nu ne poate lua ce purtăm în noi.”

Zaynab e din Yemen și are o poveste care cutremură. Sabreen s-a mutat în Belgia. Muzoon trăiește în Anglia și e cel mai tânăr ambasador al bunăvoinței pentru UNICEF. Marie Claire visează să lucreze pentru refugiații din Zambia. Farah s-a născut în Uganda, a crescut în Canada și acum trăiește în Marea Britanie.

Fiecare dintre aceste femei sunt dezrădăcinate. Alungate fără voia lor din țara în care s-au născut și în care aveau rădăcinile. Trăite între (cel puțin) două lumi. Alungate, jefuite de identitate sau de alți membri ai familiei, jignite, amenințate, speriate. Dar cu speranță că pot schimba ceva. 

Mi-a rămas gândul la ceva ce spune Malala în partea a doua a cărții. „Mulți oameni cred că refugiații trebuie să simtă doar două lucruri: recunoștință față de țările care le garanează azilul și bucuria de a fi în siguranță. Nu cred că oamenii înțeleg ghemul de emoții încurcate dinlăuntrul celui ce a trebuit să lase în urmă tot ce avea.” Habar n-avem.

Poveștile lor sunt poveștile noastre

„Așa a început totul, cu mine ascultând.”

Cartea asta nu-i ușoară. Are ceva din greutatea și speranța din „Omul în căutarea sensului vieții”, ceva din bătăile inimii lui Katherine Boo, dar și ceva din ADN-ul pe care l-a pus Tara Westover în „Învățare”We Are Displaced în original capătă un pic mai multă greutate dacă traducem displaced în toate formele lui: „Cred că acest lucru e adevărat pentru toți refugiații: paradoxul de a fi, în același timp, recunoscător pentru noua viață și în doliu pentru cea veche, pierdută.”

Nucleul tuturor este educația. Mai mult decât orice conștientizare, fiecare dintre cele care ăși poartă povestea în lume știu că au nevoie de educație. Că e un privilegiu, o punte către realizarea unor scopuri înalte, că școala este soluția.

Cartea asta se instalează cu brutalitatea unei ghilotine. Chestionează pacea și modul în care te raportezi la ea. Pune în balață vitalitatea unei iluzii cu matca regulamentară a realității. Își asumă rol de jurnal colectiv și rol de petiție. Simplifică lucrurile într-un mod periculos. E o carte care îmbină frică și bucurie. Și e adevărată.

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here