„Sîntem făcuți din toate vîrstele prin care trecem” scrie Ana Maria SANDU în Dilema Veche. Mi-a rămas în minte pentru că o citisem chiar înainte de a merge la un spectacol de teatru și mintea mea a făcut repede o analogie: suntem făcuți din toate spectacolele pe care le vedem și din toate cărțile pe care le citim, din toți oamenii pe care îi întâlnim și din toate drumurile pe care mergem.
Teatrul este unul dintre refugiile mele culturale. Un soi de detergent pentru anevrismele zilnice, dacă vreți. O pătură pe care mă așez și mă pierd în povestea care se petrece în fața ochilor mei. Mă credeți sau nu, unul dintre motivele pentru care am ales să mă mut în București a fost și legat de teatru. Capitala oferea pe atunci nenumărate motive de cheltuire a banilor, în scopuri culturale: zeci de teatre, zeci de librării, muzee la fiecare colț de stradă. (În Iași le epuizasem.)
Mi-a rămas nostalgia asta a teatrului frumos, cu poveste, din vremea când mergeam în copilărie, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, apoi după cursurile de actorie din gimnaziu.
Teatrul e ca o colecție de bomboane fine de ciocolată, înăuntrul cărora nu știi niciodată ce cremă vei gusta.
Dar să ne întoarcem la piesele noastre. Pe cele șapte de mai jos nu veți regreta că le-ați văzut. Și ca să nu par că laud tot ce urcă pe scenă, mai jos găsiți și o non-recomandare (păcat de distribuție).
1. Masa puterilor noastre – Teatrul de Comedie
Masa puterilor noastre este piesa scrisă de fostul meu coleg de la Forbes, Petre Barbu. În viziunea regizoarei Silvia Roman, povestea unei familii capătă „Un macaz al perspectivelor pragmatice.” Cum spune foarte frumos regizoarea. Cu și despre puteri, cu și fără măști. O să înțelegeți ce spun, după ce vedeți spectacolul.
P.S.: oara școala te (mai) face om?
2. Pădurea spânzuraților – TNB
N-am ce să comentez. Mi-a plăcut și gata. Și da, mie mi-a cam plăcut tot ce a semnat Radu Afrim până acum. Și vă invit să vedeți „Pădurea Spânzuraților” după ce citiți motivația lui Afrim: „Nu vreau să pun în scenă cartea lui Rebreanu, vreau să chestionez puțin ce s-a întâmplat cu noi în suta asta de ani și unde suntem… S-ar putea să fie ambițios, riscant, kitschos, greșit, dar aș vrea să pun față în față soldații aceia care au luptat pentru ceva atunci, deși mulți nu știau pentru ce luptă, cu niște tineri din zilele noastre, cu niște dialoguri și întrebări Ce ați făcut în 100 de ani, cine eram noi la vârsta voastră, ce am făcut…”
3. Pe lacul auriu – Teatrul Bulandra
Virgil Ogășanu! Acesta ar fi un motiv.
Un altul poate fi căldura spectacolului ăsta.
Un altul poate fi minunăția de definiție pe care o desenează regizorul Dinu Cernescu, familiei.
4. Trei generații – Teatrul Odeon
O bucurie de spectacol, în care 3 ore trec fără să îți dai seama, fără să obosești și fără să caști. Un spectacol care te pune pe gânduri și care te obligă fără să cruțe, la meditație. O bijuterie care adună laolaltă lumina și întunericul a trei perioade relevante și atât de diferite ale României. Oare câte s-or fi schimbat fundamental între timp?
5. Freamătul plopilor – Teatrul Metropolis
O dramă care se deghizează în comedie și un joc actoricesc fabulos.
6. Melcul – Teatrul Metropolis
Melcul e o poveste imaginată de Lia Bugnar care își trage seva într-o poveste reală a unei românce plecată să aibă grijă de un cuplu de bătrâni bogați din Germania. Distribuția este croită pe măsura dialogurilor, intensitatea piesei e distribuită echilibrat, iar radiografia intimă a scenariului este una care nu te lasă să pleci precum ai intrat în sala de spectacol.
7. Republica Melania – Teatrul Odeon
Republica Melania e piesa pe care am „propovăduit-o” de fiecare dată când m-a întrebat cineva ce piesă bună recomand. Am ajuns la ea la recomandarea Cristinei și, așa cum îmi spusese și ea, am avut parte de un spectacol magistral, unde, în regia lui Gelu Colceag, Rodica Mandache urcă treptele unui rol pe care îl susține singură, magică, perfectă.
Și, în final, o piesă pe care nu v-o recomand: Fugarii.
