6 spectacole de stand-up și cum umorul poate fi un refugiu bun

0
67
Timp de citire: 3 minute

„Uneori se cuibărește într-o interogație șmecheră, într-un răspuns isteț, într-un argument spiritual, într-o aluzie subtilă, într-o obiecție amuzantă ori într-o replică inteligentă; uneori se ascunde într-o manevră de exprimare îndrăzneață, într-o ironie tăioasă, într-o hiperbolă viguroasă, într-o metaforă uimitoare (…) uneori poate fi suficientă și imitarea unei priviri sau a unui gest.”

E un extras din cartea „On Wit and Humor”, de William Hazlit, pe care l-am găsit în cartea „Umor” a lui Terry Eagleton. Umorul mi s-a părut dintotdeauna cel mai greu de croit, fie că e într-un film, o carte și, în special, în spectacolele de stand-up comedy. Prima oară când am auzit de un astfel de show a fost în liceu, când toți colegii mei râdeau pe sub bănci la glumele lui Costel – un băiat din Bacău, actor, mutat la București și care povestea fragmente din viața sa, fie cea de moldovean, fie cea de student: „N-am roșii, nu pot să învăț dacă n-am roșii” – o glumă care m-a însoțit pe tot parcusul liceului. Apoi și în facultate.

E mai ușor să stârnești plânsul. Coardele noastre interioare parcă sunt mai sensibile la dramă. Cred că îi înțelegem mai repede pe ceilalți atunci când vine vorba de suferință. Dar când, la nevoie, vrei să-ți descrețești fruntea, nu mai e atât de simplu. N-am găsit un răspuns pentru asta, probabil că variază de la un om la altul. Dar știu că de îndată ce apuci să „dezlipești” bandajul, lucrurile nu mai par atât de negre.

Iar umorul ajută la asta. Schimbi unghiul, schimbi perspectiva – ceea ce mi se pare o abilitate nu doar din garda creativilor și a comedianților, dar și una pe care am putea să o exersăm des în viața personală sau în profesie.

Comedia, sub forma aceasta de stand-up, este un refugiu pentru mine și cam singura formă de comedie la care mă întorc în ultima vreme. Am o pasiune pentru documentare și filme-biografii. Dar la comedie, cel mai mult mă duc înspre spectacole de stand-up.

Ce-mi place cel mai mult la forma aceasta de umor este că nu are o formă prestabilită. Unii poate că au mai multe trăiri actoricești, alții poate că-s mai potoliți pe scenă. Unii ating teme precum feminismul sau homofobia, în timp ce alții vorbesc mai mult despre ce li se întâmplă în viață și concluziile la care au ajuns referitor la te-miri-ce. Câteva au lăsat în mintea mea și întrebări.

Dacă și voi căutați un refugiu zilele astea, vă recomand să vi-l găsiți într-un umor bun. Spectacolele de mai jos sunt bucăți de comedie la care m-aș întoarce fără ezitare, pe unele dintre ele le-am văzut și de două ori. Au o doză bună de umor, creativitate, dar și de poveste. Le găsiți pe Netflix, iar eu m-aș bucura dacă lista ar fi completată de recomandările voastre.

1. Daniel Sloss – Dark

E cel mai bun stand-up pe care l-am văzut anul acesta. Știu că e o mărturisire radicală și sper să nu ridice așteptări false, dar vocea și umorul lui Daniel Sloss sunt deștepte și tăios de sincere. Printre povești despre handicap, relații și viață, vorbește foarte bine și despre cum: „Râsul nu este opusul tristeții. Fericirea este opusul tristeții. Râsul este o reacție. Este liber să existe în ambele.” (recomandare 18+)

2. Jack Whitehall – I’m Only Joking

Spectacolul lui Jack Whitehall e copleșitor – cel puțin la mine așa s-a simțit; copleșitor din unghiul poveștii: trece de la o poveste la alta cu iuțeală și cu poftă. Iar accentul britanic poate doar să îndulcească glumele. Pentru serile cu prietenii. (recomandare 16+)

3. Hannah Gadsby – Nanette

Când am început acest spectacol, veneam deja cu impresiile altora în minte: că nu ar fi un stand-up, că nu ar fi bun. Ei și ce? Cât de rău poate să fie? N-a fost deloc. Mi-a plăcut foarte mult. Hannah Gadsby aduce și ea sinceritatea tăioasă pe scenă, dar și forța. Unii ar zice că țipă, mie nu mi s-a părut. Vorbește despre poveștile sale legate de (pe alocuri) traumele legate de a-și recunoaște orientarea sexuală, dar și despre cum se raportează ceilalți la normalitate. (recomandare 16+)

4. Jim Jefferies – Intolerant

Poveștile lui Jim Jefferies se dezvelesc cu sarcasm, carismă, dar și cu un strop de „Je m’en fiche”. Spectacolul începe de la o confesiune: intoleranța la lactoză. Dar povestea nu-i dusă la capăt pur și simplu; este mereu „întrerupt” de o altă bucată de idee: generațiile și selfie-urile, gastronomia „fițoasă” sau despre meseria de comediant.

5. Taylor Tomlinson – Quarter-Life Crisis

Are 25 de ani și este cea mai tânără femeie pe care am văzută pe o scenă de stand-up. Glumele sunt destul de evidente și fără prea multe ascunzișuri – atât cât îi trebuie unei oarecare seri pentru a se încheia bine. (recomandare 13+)

6. Marc Maron – End Times Fun

Un umor așezat. Tare mi-a plăcut să-l urmăresc pentru glumele despre certitudinile din viața noastră, pentru glumele despre turmeric, vitamine, despre reacțiile la schimbările climatice sau despre vremurile când Internetul nu exista, iar biblioteca sau prietenii erau soluțiile pentru întrebări cicălitoare. (recomandare 16+)

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here