„Uneori se cuibărește într-o interogație șmecheră, într-un răspuns isteț, într-un argument spiritual, într-o aluzie subtilă, într-o obiecție amuzantă ori într-o replică inteligentă; uneori se ascunde într-o manevră de exprimare îndrăzneață, într-o ironie tăioasă, într-o hiperbolă viguroasă, într-o metaforă uimitoare (…) uneori poate fi suficientă și imitarea unei priviri sau a unui gest.”
E un extras din cartea „On Wit and Humor”, de William Hazlit, pe care l-am găsit în cartea „Umor” a lui Terry Eagleton. Umorul mi s-a părut dintotdeauna cel mai greu de croit, fie că e într-un film, o carte și, în special, în spectacolele de stand-up comedy. Prima oară când am auzit de un astfel de show a fost în liceu, când toți colegii mei râdeau pe sub bănci la glumele lui Costel – un băiat din Bacău, actor, mutat la București și care povestea fragmente din viața sa, fie cea de moldovean, fie cea de student: „N-am roșii, nu pot să învăț dacă n-am roșii” – o glumă care m-a însoțit pe tot parcusul liceului. Apoi și în facultate.
E mai ușor să stârnești plânsul. Coardele noastre interioare parcă sunt mai sensibile la dramă. Cred că îi înțelegem mai repede pe ceilalți atunci când vine vorba de suferință. Dar când, la nevoie, vrei să-ți descrețești fruntea, nu mai e atât de simplu. N-am găsit un răspuns pentru asta, probabil că variază de la un om la altul. Dar știu că de îndată ce apuci să „dezlipești” bandajul, lucrurile nu mai par atât de negre.
Iar umorul ajută la asta. Schimbi unghiul, schimbi perspectiva – ceea ce mi se pare o abilitate nu doar din garda creativilor și a comedianților, dar și una pe care am putea să o exersăm des în viața personală sau în profesie.
Comedia, sub forma aceasta de stand-up, este un refugiu pentru mine și cam singura formă de comedie la care mă întorc în ultima vreme. Am o pasiune pentru documentare și filme-biografii. Dar la comedie, cel mai mult mă duc înspre spectacole de stand-up.
Ce-mi place cel mai mult la forma aceasta de umor este că nu are o formă prestabilită. Unii poate că au mai multe trăiri actoricești, alții poate că-s mai potoliți pe scenă. Unii ating teme precum feminismul sau homofobia, în timp ce alții vorbesc mai mult despre ce li se întâmplă în viață și concluziile la care au ajuns referitor la te-miri-ce. Câteva au lăsat în mintea mea și întrebări.
Dacă și voi căutați un refugiu zilele astea, vă recomand să vi-l găsiți într-un umor bun. Spectacolele de mai jos sunt bucăți de comedie la care m-aș întoarce fără ezitare, pe unele dintre ele le-am văzut și de două ori. Au o doză bună de umor, creativitate, dar și de poveste. Le găsiți pe Netflix, iar eu m-aș bucura dacă lista ar fi completată de recomandările voastre.
