Două vorbe despre cartea care nu mi-a mai dat drumul.
„Numele ei era Leila.”
Pe Elif Shafak o iubesc de la prima mea carte. Am descoperit-o în Cele 40 de legi ale iubirii și, de-atunci nu ne-am mai despărțit. O caut, o citesc, o urmăresc, o ascult. Am scris și AICI despre cărțile lui Elif Shafak. Vorbesc mult despre cărțile ei, le recomand și mă bucură să descopăr câte-un prieten nou care nu a ajuns încă la ea.
Și, exact când cred că nu poate scrie o poveste mai bună ca cea pe care am terminat-o de citit… mă contrazice. Și mă contrazice de fiecare dată, de câțiva ani. Numai că n-am știut niciodată cum să scriu despre asta.
Chiar, cum scrii cât de mult ai iubit o carte care pornește de la înspăimântătoarea „realizare că trecerea noastră prin lume n-a avut nici un impact asupra ordinii lucrurilor și că viața o să meargă mai departe în același fel cu sau fără noi”?
Mă pierd când descopăr o carte care (își) strigă iubirea, în toate formele sale, fără să o judece, fără să o compare, fără să o exploreze. Și, cu delicatețe și tandrețe, Shafak reușește să facă asta; să vorbească în numele celor care nu pot, nu știu cum sau nu au puterea s-o facă. Cei oprimați, cei defavorizați, cei puși la colț, cei judecați, cei marginalizați.
10 minute și 38 de secunde
Atât ne desparte de moarte.
Atât mai funcționează creierul după ce inima a încetat să mai bată.
Atât poate dura o viață.
Elif Shafak derulează magistral o pictură în fața cărei cititorul amuțește, se revoltă, se încordează și se lasă mângâiat: viața Leilei, „o curvă” ale cărei straturi le decojești pagină după pagină.
Leila devine, fără să-și propună, profesorul despre Justiție și Nedreptate, despre Privilegii și Religie, despre Toleranță și Prietenie. Tot ea este lentila care amplifică Adevărul celorlalți și prin care privim cum „toți păreau puțin pierduți, vulnerabili și nesiguri pe ei, fie că erau educați sau nu, moderni sau nu, orientali sau nu, adulți sau copii.”
E atât de multă tandrețe în cartea asta. E atât de multă dragoste așezată pe fiecare rând în parte, că ai putea să te convertești unei religii predate de ea. Și, ca îmbrățișarea să fie și mai blândă și mai dezirabilă, Shafak scrie tuturor simțurilor, deși romanul este unul cu precădere olfactiv, ca mai toate ale autoarei. „Un miros dulceag venea dintre bucătărie”, „aerul era greu din cauza parfumului ieftin”, „mirosind a brazde abia întoarse și a ierburi sălbatice”.
„Să treci prin viață nevătămat depinde în mare măsură de două principii de bază: să știi când e cel mai bine să sosești și să știi când e cel mai bine să pleci.”
Elif Shafak
Cartea asta mi-a confiscat atenția de la prima pagină; m-a cuprins, cu mâini ferme, m-a scuturat și mi-a pus în brațe perspectiva unei femei pe care altfel, poate n-aș fi cunoscut-o niciodată. Căci da, eu am fost privilegiată. N-am fost forțată să renunț la școală, să fug de acasă, sau să încerc să-mi găsesc locul în lume, de una singură. Oricare mi-ar fi fost drama, a existat mereu o plasă de „acasă”. A existat o altă singurătate de care m-am lipit, alături de care mi-am plâns viața.
„Memoria omului seamănă cu un chefliu care a băut până târziu în noapte, dând pe gât mai multe pahare: oricât s-ar strădui, nu e în stare să țină drumul drept.”
Rețeta unei prietenii atipice, dar adevărate
Povestea Leilei nu e doar o poveste scrisă fermecător și pe care n-o poți uita. E povestea unei neșanse, a unui abuz, a unei îndrăzneli și-a unei femei care reușește să le conțină pe toate, în timp ce-și dăruiește frumusețea inimii pentru alinarea prietenilor ei care conțin alte dureri, în alte forme.
„Durerea e o rândunică. Într-o zi te trezești și crezi că a dispărut, însă doar a migrat în altă parte să-și încălzească penele. Mai devreme sau mai târziu se întoarce și ți se cuibărește din nou în suflet.”
Elif Shafak
Numai că, mai mult decât orice, cred că povestea asta e despre prietenie. Prietenia aceea viscerală, coaptă, fără etaje metafizice, reală, palpabilă, cu discernământ, fără „ce-o zice lumea”, dar cu „până ce moartea ne va despărți”.
10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie este o culegere intimă de exerciții despre prietenie. E un truc pe care-l face Shafak în cărțile ei: îți povestește despre ceva, însă, pe dedesubtul poveștii pe care pune reflectorul, coase cu fir de aur, o altă poveste. Iar cartea asta nu face excepție. E despre Leila, dar e despre prietenie. E și despre curaj, dar mult despre copilărie. E despre regret, dar e de fapt despre ce face viața frumoasă.
În final, vă las cu paragraful ăsta:
„Copilăria e un mare val albastru care te ridică pe coama lui, te poartă tot înainte și, chiar când ești convins că o să dureze la nesfârșit, se face nevăzut. Nu puteai să alergi după el și să-l aduci înapoi. Totuși, înainte să dispară, valul îți lasă pe țărm un dar – o cochilie. Înăuntrul ei erau păstrate toate sunetele copilăriei.”
S-o citiți. O să vă vindece.
